Totul în cadrul inaugurării Drumului Vinului. Săgeata Verde a ajuns în staţie, iar invitaţii pentru care tramvaiul a fost scos din „amorţire” au început să urce în vagon. Pe lângă cei enumeraţi mai sus, în apropierea tramvaiului apare un bătrânel care priveşte cu jind spre vagonul vechi de peste 100 de ani. Acesta o roagă pe Mariana Birău, directorul Companiei de Transport Public Arad, să îl lase şi pe el să urce. După câteva insistenţe, Birău îi permite acest lucru. Nu ştia directorul că îi va înfrumuseţa ziua foarte mult unui arădean, nu ştia că îi îndeplineşte o dorinţă veche locuitorului din oraşul nostru. Odată urcat în Săgeata Verde, în ochii bătrânelului au început să licărească lacrimile. Întrebat dacă se simte bine, omul îmi spune: „Mă simt foarte bine. Nu am crezut că în viaţa asta o să mă mai urc în tramvaiul cu care am călătorit ani de zile”. Apoi a încheiat discuţia. Stătea. Stătea şi se bucura că circulă cu Săgeata Verde, cu o viteză groaznic de mică, vreo 20-30 de kilometri la oră. Se trezeşte din visare şi spune: „parcă mergea mai repede. Sau nu? Oare tot aşa mergea? Ştiu că, la un moment dat, era vorba că duc Săgeata la Craiova să îi schimbe motorul, să meargă mai repede. Nu ştiu dacă l-au mai dus sau nu. Totuşi, cred că aşa mergea şi acum câteva zeci de ani”. Am încercat să aflu cine este bărbatul şi de ce a fost pentru el atât de importantă această călătorie. „Am 78 de ani – a spus pasagerul neinvitat – şi am făcut naveta cu tramvaiul ăsta 18 ani de zile între Cuvin şi Arad. Zi de zi, de două ori, m-am urcat în Săgeată. Nu credeam că mai apuc să mă mai urc o dată”, a spus bărbatul care a dorit să îşi păstreze anonimatul. Apoi a început să vorbească despre politică, administraţie, agricultură, realizări şi nerealizări, Uniunea Europeană, a sărit de la un subiect la altul câteva zeci de minute, cât a durat călătoria până la Ghioroc. Am ales să stau şi să îl ascult pe el, un om care avea nevoie de un partener de călătorie, ca odinioară, decât să intru în vagonul care colcăia de politicieni, mare parte dintre ei, probabil, necunoscând nici măcar istoria mijlocului de transport în care s-au urcat. Şi sunt convins că am ales bine. Odată ajuns la destinaţie, s-a dat jos şi a mai stat câteva minute, timp în care s-a uitat cu ardoare la Săgeata Verde. Apoi a plecat să îşi viziteze nepoata. Cu sufletul plin de bucurie că a reuşit, probabil pentru ultima oară în viaţa lui, să mai facă o dată drumul Arad-Ghioroc cu Săgeata Verde. Acest om şi bucuria lui fac ca ideea de a scoate Săgeata Verde pe linii să fi meritat din plin.