Despre calitatea vieții arădenilor. Despre declin. Despre salvare. Despre cât de mult iubim Aradul. Despre piedici. Despre depopulare şi corelarea acesteia cu nivelul scăzut al şomajului. Despre trecut, prezent, dar mai ales despre viitor a fost conferința ținută miercuri de către reprezentanții a șapte asociații civice și culturale arădene. Scopul nu a fost doar acela de a atrage atenție asupra stării de declin a orașului, ci de a schimba ceva din acest făgaș.

De la momentul la care cele șapte asociații au lansat protestul lor privind moartea orașului prin intermediul unui scrisori deschise și până la conferința de acum în care s-au prezentat intențiile de viitor a trecut o săptămână. Dar de la momentul la care se spera într-o schimbare în bine și până acum au trecut zeci de ani, în zadar, după cum spunea moderatorul conferinței, Lucia Bibarț: „Sunt zeci de ani de când trăiesc în Arad și nu s-a schimbat, din păcate nimic”. Ce trebuie făcut pentru a se schimba ceva?

Despre schimbări au vorbit, miercuri, atât Lucia Bibarț, cât și Adela Cristea, flancate de reprezentanții asociațiilor semnatare ale scrisorii: „Pro Urbe”, Liga Scriitorilor din România – Filiala Arad, Asociația „Culori cu suflet”, „Ascent” Group, Foto Club Arad, Asociația „Aradul Civic” și Fundația „Art Clasic”.

După o prezentare tristă a Aradului, făcută de Lucia Bibarț (care a aruncat o privire pe sus, de teamă să nu ne cadă ceva în cap, și una în jos cu frica de a nu călca prin gunoaie), după câteva concluzii la fel de triste, legate fie de lipsa de implicare a autorităţilor locale, fie de lipsa de educaţie a noastră, după un verdict aproape dramatic („de aceea nu putem noi să intrăm în România, în case, încăltaţi),  a urmat… „plimbarea” atât de necesară.

„Administraţia locală ar trebui să bată oraşul la pas. Doar aşa poţi vedea exact care sunt problemele oraşului, mizeria din care ne hrănim în fiecare zi, aerul pe care nu-l putem respira”, a precizat Bibarţ, indicând şi cele trei sectoare de interes fixate de ONG-urile înfrăţite acum: reabilitarea clădirilor, igienizarea oraşului şi poluarea fonică.

Câteva propuneri

Una dintre propunerile concrete formulate în scrisoare vorbeşte de realizarea de patrule de control ale autroităţilor, una la câteva străzi, care să aibă menirea de a atrage atenţia şi de a sancţiona verbal şi chiar contravenţional pe cetăţenii care aruncă în diverse locuri gunoaie, altundeva decât în locurile amenajate”, educaţia fiind unul dintre cele mai mari minusuri ale oraşului.

Alte acțiuni au început să prindă contur pe măsura dialogurilor libere din timpul conferinței: o listă a rușinii cu nume ale proprietarilor „avuți” de clădiri de patrimoniu, imobile care stau să cadă peste oraş, listă pe care se regăsește de pildă și Primăria, alegerea de iniţiative de gen puterea exemplului („noi am făcut asta. Voi?”), o pagină a ONG-urilor civice şi a eforturilor lor de a salva Aradul (cu indicarea reuşitelor din trecut, cum ar fi salvarea parcului Eminescu, salvarea îngropării vizuale a podului Traian prin construirea unui pod modern lipit de acesta etc.).

Despre sacrificiu

Cât de mult e dispusă societatea civilă să se sacrifice pentru Arad? Cât timp au reprezentanţii ei pentru a se dedicat urbei, după orele de muncă care aduc plus valoare tot oraşului? Care sunt convingerile ONG-urilor privind modul de implicare în viaţa socială a oraşului? Acestea au fost alte subiecte discutate cu ocazia conferinţei. În timp ce unii au vrut să munte munţii cu societatea civilă (sau mai exact să le pună munţii în spate), alţii au lăsat să se înţeleagă că rolul acesteia este mai degrabă de a sancţiona derapajele administraţiei şi nu de a-i lua locul: „Noi ne putem implica foarte direct în rezolvarea problemelor şi am făcut-o (acestea sunt însă cu sutele),  dar rolul nostru este acela de a sancţiona greşelile administraţiei locale”.

Scurtă convingere proprie

Din păcate, într-o societatea care nu mai funcţionează pe baze normale, clasicele intervenţii nu-şi mai au rostul, pentru că nu-şi ating scopul. Când deformările sunt atât de grave la niveul celor care ne conduc destinele iar nemulţumirile vis-a-vis de administraţie  (în acest caz, cea arădeană) nu mai contenesc, lupta cu armele clasice ale ONG-urilor pare în zadar.

Trebuie, pentru a schimba nu Aradul, ci pentru început doar reacţia cetăţenilor faţă de oraş, un protest altfel, un metru de autostradă proprie şi personală, un spital privat care să ne salveze de la moartea clinică în care am intrat cu toţii, o acţiune care să învie o societate intrată de mult în letargie şi care nu mai crede în minuni nici când le vede. Şapte asociaţii cu câţiva membri va fi greu să schimbe un oraş, dar pot începe prin a schimba mentalităţi. Căci principala problemă a Aradului a devenit una de educaţie. Iar despre educaţie vorbesc şi făptuiesc multe dintre asociaţiile implicate în acest nou demers de salvare a Aradului. Numai că educaţia necesită timp. Şi timp nu avem.

Scrisoarea deschisă a celor şapte asociaţii o puteţi citi aici.