În pragul vârstei de 80 de ani, scriitorul Emil Șimandan a avut amabilitatea să ne vorbească despre cariera sa jurnalistică, cea de scriitor, despre ce a făcut în cei 58 de ani de presă și ce și-a propus să facă de acum înainte.

JURNAL ARĂDEAN. Stimate domnule Emil Șimăndan, în data de 3 septembrie a.c. veți împlini vârsta de 80 de ani și vă numărați printre cei mai longevivi jurnaliști în activitate din Arad. Ați publicat de-a lungul anilor 38 de volume de publicistică și de istorie literară, respectiv de istoria presei arădene, dicționare de jurnaliști, volume de istorie recentă (opt cărți despre Revoluția din Decembrie 1989 în Arad și Eroii Martiri ai Aradului) și cinci monografii literare prin dialog. Privind retrospectiv activitatea dumneavoastră jurnalistică, vă mai amintiți când ați debutat în presă?
EMIL ȘIMĂNDAN: Am debutat în presă în vara anului 1962, așadar în urmă cu 58 de ani, pe vremea când eram student în anul al II-lea la Facultatea de Filologie a Univesității „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca, cu un reportaj despre nemuritoarea doamnă a cântecului românesc, Maria Tănase.

JA. Cum ați ajuns redactor cu probleme de cultură și învățământ la cotidianul „Flacăra roșie”din Arad?
E.Ș. Absolvirea Facultății de Filologie nu a însemnat și o recomandare pentru a fi angajat în presa cotidiană de partid, nu eram element muncitoresc, proveneam dintr-o facultate de stat. Abia la 1 februarie 1970, după o lungă colaborare cu articole culturale la cotidianul amintit, după ce s-a dat „dezlegare” de la CC al PCR că pot intra în presa de partid și absolvenți ai unor facultăți de stat, am fost transferat de la Biblioteca județeană, unde eram de doi ani bibliograf principal, la cotidianul „Flacăra roșie”. Mai amintesc că în perioada în care am lucrat la Biblioteca județeană, concomitent, am deținut și catedra de limbă și literatură română a inspectorului general al Inspectoratului Școlar Județean Arad, prof. Pavel Galea, la Liceul „Ioan Slavici” („Moise Nicoară”), activitate care mi-a stimulat înclinațiile de cronicar literar-artistic, cu o deschidere binevoitoare din partea redacției spre pagina culturală a cotidianului „Flacăra roșie”.

JA. Cum ați fost primit în redacție?
E.Ș. În cei trei ani în care am fost colaborator extern am putut să abordez orice temă care intra în atenția redacției și toate articolele îmi erau publicate. Intrând în redacție, problema s-a schimbat radical, temele mi se dictau, nu mai puteam alege după voie subiectele despre care să scriu, totul era „planificat” și politizat, astfel, integrarea mea a fost anevoioasă, veneam cu un alt orizont cultural decât cel pe care-l aveau veteranii redacției, intrați în presă în anii proletcultismului dejist. Eu am avut șansa să mă formez ca jurnalist în primii cinci-șase ani de liberalizare culturală a lui Nicolae Ceaușescu, înaintea nefastelor sale Teze din iulie 1971, când a început drumul spre cultul personalității. Treptat, treptat m-am adaptat, nu aveam altă șansă ca să rămân în redacție, iar după Revoluția din Decembrie 1989, la chemarea primului prefect, Gheorghe Gârbovan, am acceptat postul de redactor șef adjunct la cotidianul „Tribuna Aradului”, redactor șef fiind numit Florae Lucaci, iar secretar general de redacție Gabriela Groza, care a făcut o frumoasă carieră de secretar de redacție în presa postdecembristă, devenind și lector asociat la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș”.

JA. Cotidianul „Tribuna Aradului” a avut o viață destul de scurtă!…
E.Ș. Din păcate, așa este, după 11 luni, odată cu schimbarea prefectului Gheorghe Gârbovan cu dl. Avram Crăciun, cotidianul și-a schimbat titlul în „Curierul Aradului”, apoi în „Libertatea Aradului”, publicații pe care le-am condus până în anul 1997, când am trecut corespondent special pentru județul Arad al Agenției Naționale de Presă ROMPRES, perioadă în care, în paralel, m-am dedicat cu multă tenacitate cercetării istoriei presei arădene, istoriei recente (Revoluției din Decembrie 1989 de la Arad) și realizării unor monografii prin dialog cu personalități marcante arădene.

JA. Să ne oprim succint asupra bogatei dvs. activități editoriale și să începem cu istoria presei arădene și lucrările de lexicografie.
E.Ș. Împreună cu lector universitar-asociat Gabriela Goza și regretatul profesor Melente Nica, plus soții Emese și Peter Puskel, am realizat o lucrare de referință pentru istoria presei arădene întitulată „Evoluția și tipologia presei arădene” (2006) în care prezentăm, pentru prima dată, aproape exhaustiv, toate ziarele apărute în Arad în 170 de ani de presă locală în limbile română, maghiară, germană, slovacă, sârbă, bulgară și idiș, o lucrare neegalată încă în cultura și spiritualitatea arădeană. Tot aici amintesc două lucrări de lexicografia presei, realizate de aceiași autori, plus Ujj Ianoș, „Dicționarul Presei Arădene” (în care prezentăm 525 de publicații arădene, ante și post-decembriste), apărute în limbile amintite, și „Dicționarul Jurnaliștilor Arădeni”, în care am antologat 180 de jurnaliști de după cel de Al Doilea Război Mondial până în prezent, iar împreună cu dl. Vasile Filip, „Dicționarul biobibliografic al membrilor Filialei «Ioan Slavici» a UZPR”.

JA. Ce ne puteți spune despre cele opt cărți de istorie recentă, pe care le-ați dedicat Revoluției din Decembrie 1989 de la Arad?
E.Ș. Am fost primul ziarist arădean care a abordat această temă foarte grea, în 1999, la zece ani de la Revoluție. La primul volum, întitulat „Întrebătorul din Agora”, am fost agresat bestial de „forțe” rămase necunoscute până astăzi; mi-am revenit abia după cinci zile de spitalizare la Spitalul Județean Arad, și, în același timp, am fost tâlhărit de manuscris, care se afla la ultima corectură. Am reușit totuși să-l refac în timp util. Și, vă mărturisesc din inimă, că am o satisfacție deosebită pentru cele aproape 2.000 de pagini pe care le-am publicat în opt cărți despre Revoluția din Arad, în special pentru cărțile dedicate Eroilor Martiri, întrucât Consiliul Județean Arad, pe vremea când era președinte dl. Iosif Matula, mi-a acordat Titlul de „PERSONALITATE A JUDEȚULUI ARAD”, cu Diplomă și Plachetă, recunoscându-mi-se astfel aportul pe care l-am avut, în context național, la recunoașterea Aradului ca cea de-a doua reședință de județ ce s-a alăturat Timișoarei în decembrie 1989.

JA. Să încheiem cuprinzătorul nostru dialog cu volumele dedicate unor personalități marcante arădene.
E.Ș. De-a lungul anilor am realizat sute de dialoguri cu personalități culturale marcante, de artă și literatură, adunate în mai multe volume de publicistică, precum și cinci volume de monografii prin dialog dedicate, succesiv: poetului Ioan Alexandru, pe vremea când acesta a fost senator de Arad în Parlamentul României; poetului acad. Ștefan Aug. Doinaș, când primarul Dumitru Branc i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al Aradului; poetului și lingvistului acad. Gabriel Țepelea, deputat de Bihor, când UVVG i-a acordat titlul de Doctor Honoris Cauza; istoricului acad. Cornelia Bodea, când același primar i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al Aradului; poetului și eseistului Viorel Gheorghiță, care a suferit 17 ani prin temnițele comuniste, și actorului Valentin Voicilă – liderul Revoluției din Decembrie 1989 de la Arad. Închei segmentul publicisticii și creației mele literare amintind, ca titlu informativ, că am mai publicat, în acești ani de pensie, trei volume de versuri – „Trecerea timpului”, „Musafir în secolul 21” și „Oglizi și memorie” – și, în prezent, am terminat (bun de tipar) împreună cu profesoara și poeta Geanina Iovănescu, un volum dedicat poeților Publius Ovidius Naso și Mihai Eminescu, cu un capitol special despre „Eminescu – gazetarul”, care sper că va vedea lumina tiparului în această toamnă sau iarnă. De asemenea lucrez, printre altele, împreună cu prof. Geanina Iovănescu, la „Dicționarul Scriitoarelor și Jurnalistelor Arădene”, lucrare lexicografică ce se află într-o fază avansată de finalizare.

JA. Vă mulțumim și vă dorin „La mulți ani!

„Am fost primul ziarist arădean care a abordat istoria recentă, temă foarte grea, în 1999, la zece ani de la Revoluție”