Apărut de curând, în condiţii grafice deosebite, sub semnătura domnului Valeriu Ilica, romanul Culduşii abordează una dintre temele predilecte ale literaturii române: lumea satului, cu principalul său reprezentant – ţăranul. Rezultat al unei serioase şi îndelungi documentări, Culduşii este o carte meritorie, o carte care şi-a propus să radiografieze o pagină mai mult decât controversată din istoria noastră recentă – viaţa ţăranului şi destinul satului românesc în perioada comunistă. Şi-a propus şi – cred eu – a reuşit s-o facă. Şi nu oricum, ci imparţial, cât mai fidel posibil, fără ranchiună, dar şi fără menajamente. Exact aşa cum a fost. Cu bune, cu mai puţin bune, dar mai ales cu rele.
Gândită pe încet şi construită cu grijă, pe mai multe planuri, cartea începe prin a aduce în faţa cititorului o lume aşezată, cu credinţele, cu tradiţiile şi cu obiceiurile ei. Mai pe scurt, puţin câte puţin, ni se relevă satul şi ţăranul de odinioară, cu tot ceea ce avuseseră ei mai nobil, mai sfânt, mai autentic şi mai bun. Poate că tocmai de aceea – şi ţine de tehnica autorului – pe măsură ce înaintezi în lectură, parcurgând unul după altul capitolele cărţii, ai senzaţia că vizionezi un film sau, şi mai exact, că te plimbi prin sălile şi printre exponatele unui muzeu. Ale Muzeului Ţăranului Român, fireşte.
Constatarea este valabilă şi rezistă doar până la un punct, pentru că, aproape brusc, registrul stilistic şi tonalităţile se schimbă. Dacă până aici totul curgea lin şi liniştit, ca un râu adormit, de câmpie, dintr-odată stilul devine abrupt şi agitat, iar tonul, isteric şi gălăgios, ca o cascadă. Ca cititor, realizezi că moare o lume şi intră în chinurile facerii o alta. Una alertată înainte de a se naşte, o lume în derivă, asupra căreia pluteşte deja pericolul cotelor şi al deportării, al închiaburirilor şi mai apoi, al colectivizării – fenomene apocaliptice, atât prin dimensiunile, cât mai ales prin duritatea şi prin traumele pe care le-au produs. Pesemne, venise vremea să apară activiştii, noii slujbaşi ai statului şi temuţii consilieri de import. Dar şi să scoată capul culduşul – un codoş, din păcate, destul de prezent în peisajul satului de odinioară. Leneş, mincinos şi beţiv, era, în acelaşi timp, un ins absolut viermănos, o lepră fără caracter şi fără complexe; un paria, capabil de orice. În fine, un netrebnic care, profitând de conjunctură, ţinea să se dea rotund, ca orice neica Nimeni, căruia îi place să se bage în seamă.
Carte judicios structurată, profundă şi de dimensiuni, Culduşii disecă şi alte faţete ale satului din vremea oprimantelor decenii, unele arhicunoscute nouă, altele mai puţin, cum ar fi mişcarea românească de partizani, cu tot cortegiul ei de gazde, călăuze, complici, tăinuitori ori numai simpli curieri; sau mitul salvaţionist al americanilor, asta, ca să mă refer doar la două dintre ele.
În ceea ce priveşte stilul, arta şi tehnicile de relatare, indubitabil, Culduşii este o carte pritocită, gândită în tihnă, ardeleneşte, fără grabă. O carte meticulos lucrată. Fătată, nu ouată, cum ar zice multe dintre personajele cărţii. O carte scrisă în linişte, cu calm, cu detaşare şi cu răbdare de bijutier. De aceea şi, poate, tocmai de aceea, am găsit în paginile ei o mare bucurie a cuvintelor, un limbaj colorat, cu disponibilităţi expresive aparte, aş îndrăzni să zic, de un pitoresc puţin obişnuit, uneori argotic – trebuie s-o recunosc – dar departe de a fi iritant, supărător, vulgar.
La fel, graiul popular, atât de prezent în carte, place. Dă un spor de expresivitate dialogului, asigură parfum şi culoare peisajului, individualizează personajele, apropiindu-le de cititor sau, din contră, le face antipatice, le izolează şi le condamnă iremediabil. Înzestrate cu un instinct lingvistic specific omului simplu de la ţară, multe dintre personajele cărţii simulează o naivitate prefăcută, evident, cerută de conjunctură. Altele, dimpotrivă, dau dovadă de o inteligenţă sclipitoare, de o logică impecabilă şi de invidiat, care nu o dată i-a pus pe gânduri şi i-a lăsat fără grai pe activiştii partidului sau pe oamenii legii. În acest context, merită menţionată replica ţăranului care, chemat la Sfatul Popular pentru a fi lămurit să intre de bunăvoie în colectiv, atunci când este avertizat că în mod obligatoriu cererea trebuie semnată pe loc, în cazul său – ca fost chiabur – urgent şi necondiţionat, răspunde ca un filozof:
–Apăi, dacă-i obligaţie, fie, numai că atunci nu trebuie cerere, iar dacă trebuie cerere, înseamnă că nu-i obligaţie.
Prin stilul său curgător şi atractiv, dar mai ales prin personajele sale simpatice, adesea puse pe şotii, Culduşii este o carte bine scrisă. O carte despre care se va vorbi frumos şi care va rămâne. Dar, înainte de toate, este o carte care trebuie citită. Nu e mai puţin adevărat că e o carte care crează dependenţă, care te solicită, de vreme ce nu te lasă indiferent faţă de cele ce se întâmplă. Dimpotrivă. Te invită să participi afectiv la evenimente, mai întâi, în câmpul operaţional al acţiunii, pentru ca pe parcurs să te implici, să te identifici şi să te complaci în osatura cutărui sau cutărui personaj.
Sigur, ar mai fi multe de spus, dar mă rezum doar la a mai adăuga că, pentru cât a suferit pe nedrept această categorie de români, un gest de minimă recunoştinţă, chiar şi tardivă, încapă şi pe ei! Este tocmai ceea ce şi-a propus şi reuşeşte cu prisosinţă Valeriu Ilica în romanul său, Culduşii: un imn, un poem, închinat adevăratului ţăran român, dar şi o recunoaştere a nenumăratelor suferinţe îndurate de omul simplu de la ţară în cele aproape cinci decenii de comunism.
Citiți principiile noastre de moderare aici!