Despre până unde duc iubirea și ura a fost vorba vineri și sâmbătă seara la Cinema Arta din Arad. Despre cum iubirea perfectă te poate ucide şi despre cum ura şi indiferența pot duce la crime în masă. Despre lupta pentru perfecțiune și despre lupta de a ascunde adevăruri care ucid. Cinema Arta a proiectat vineri lungmetrajul „Urma”, debutul în regie al lui Dorian Boguță, povestea despre dragostea perfectă și unde duce aceasta, iar sâmbătă documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau, această istorie a urii, minciunii și indiferenței care a născut, de mult, prea mulţi monştri în România. Două poveşti despre oameni care se cred dumnezei, una despre cum iubirea poate marca destine, cealaltă despre cum indiferenţa, corupţia, minciuna ucid în fiecare zi.

Vineri, în „Urma”, am avut parte de o dramă misterioasă de familie, în timp ce sâmbătă ni s-a pus pe tava pe care nu vrem de obicei să servim nimic o realitate care ne bântuie din 2015 încoace. Un film anchetă în zona thrillerului şi un reportaj filmat pas cu pas despre zbaterile jurnalistului Cătălin Tolontan pentru a scoate la iveală crudul adevăr: sistemul sanitar și caracatița politică creată în jurul său ucid fără milă bolnavii, în fiecare ceas, la fiecare minut. Dacă vineri a fost despre mândrie, sâmbătă a fost despre neputinţă şi cum poate fi călcată în picioare orice urmă de mândrie.

În ambele filme, toţi par să ascundă câte ceva, dar dacă în primul trăieşti din start cu convingerea că e totuşi vorba de ficţiune, Mădălina Ghenea și muzica înfrumusețând mereu drama, în cel de al doilea ştii că e adevărul crud, fără machiaj, pe care îl trăieşti zi de zi.

Vineri la Arta a fost despre criza extistenţială a unui artist care află că mai are puțin de trăit și vrea să își încheie socotelile cu cei din jur, chiar dacă într-un mod total bolnăvicios, indiferent la nevoile celorlalţi, în timp ce sâmbătă a fost despre criza unui sistem, a unei țări întregi, obișnuită fie să fure, fie să închidă ochii la furt, fie să calce în picioare pentru un cont în străinătate şi maşini de lux, fie să fie călcat în picioare pentru că, nu-i aşa, de cei care ne calcă depindem şi, desigur, se poate şi mai rău.

Dacă în filmul de vineri, am ajuns la final la concluzia că, iată, se poate şi fără înjurături şi mizerii în filmele româneşti, iar spectatorii pot aprecia asta, filmul bucurându-se de câteva secvențe de o poezie rară, la cel de sâmbătă, unde de fapt e vorba doar despre mizeria societăţii româneşti, am sperat că la final de proiecţie, pentru o secundă, hai, două, jurnaliştii vor fi priviţi în sfârşit cu alţi ochi, cu mai puţină ură. Căci nu-i aşa, toate urmele importante lăsate după tragedia de la Colectiv au pornit de la Cătălin Tolontan şi anchetele realizate de acesta şi de colegii săi.

Trei lucruri au mai rămas de spus după cele două seri de Arta, legate de trei fraze rostite în filme. Primul: constatarea lui Vlad Voiculescu de la finalul documentarului, când află cum stă treaba cu alegerile în România anului 2016 – „Internauţii sunt în fapt o minoritate”– rămâne cât se poate de actuală și pe mai departe o lecţie pe care facebook-iştii noştri nu vor să o înveţe, pare-se, niciodată. Al doilea: faptul că n-a murit în noi obsesia Germaniei, ţara lucrului bine făcut – „Avem tot ce ne trebuie, ca-n spitalele din Germania” – o frază servită pe tava aceea de care vorbeam mai sus şi care a adormit presa pentru câteva zile după Colectiv, pentru că cine ar fi putut crede că o țară întreagă poate fi mințită și zeci de oameni pot fi omorâți cu ea. Al treilea: poate cele mai frumoase vorbe spuse în „Urma”, sus, pe undeva pe la Curtea de Argeș, acolo unde un călugăr răspunde la preocupările lumești ale unui anchetator cu doar câteva vorbe rostite cândva de Papa Ioan Paul al II-lea – „Iubirea fără adevăr este oarbă iar adevărul fără iubire e o cruzime!”. În „Urma” a fost prea mult din toate, în timp ce în drama pe care o trăim de la Colectiv încoace prea puțin din fiecare.