Despre cum s-a trăit înainte de festival fARAD, ediţia cu numărul 3, despre tema aleasă şi cum a ieşit ea la iveală, despre ce se vrea cu acest festival, despre câteva filme care te pot marca pe viaţă, despre altele care îţi aduc zâmbetul pe buze, despre noutăţi şi premiere, despre ineditul din festival şi despre cum şi-au făcut loc arădenii aici. Adică, pe scurt, mai jos puteţi citi câteva gânduri ale Monei Nicoară, directorul artistic al fARAD, despre festivalul de film documentar care va avea loc la Arad între 6 şi 9 octombrie.

Revelaţia, debutul şi mirarea

„Mărturisesc, am început să fiu atentă la felul în care sunt programate festivalurile destul de târziu în cariera mea de cineast. Cu primul film la care am lucrat, Children Undergound, am fost doar la festivaluri ca Sundance, care sunt de fapt enorme piețe. Programul de acolo nu spune o poveste, nu pune întrebări dincolo de cele legate de cine o să se califice la Oscar într-un anume an, cine o să aducă în discuție o temă socială până acum ignorată, cine a făcut ceva cu totul inovator, sau cine o să surprindă cu vânzările. Noutatea primează acolo. Cred că TIFF-ul, la Cluj, a fost prima revelație, prima dată când am început să înțeleg cum poți să spui o poveste, cum poți să educi publicul și să îl miri în același timp. Învăț în continuare de la directorul artistic al TIFF-ului, Mihai Chirilov, care conduce și fARAD-ul. Iar programarea o facem împreună, mai ales că mergem la festivaluri diferite și vedem filme diferite”.

Povestea trecutului-prezent

„Ceea ce încercăm noi la fARAD este să aducem nu doar câteva din cele mai bune și mai recunoscute documentare recente, dar să spunem o poveste despre felul în care ele abordează o temă recurentă — revoluția în primul an, portretul/peisajul în al doilea, și relația prezent/trecut în acest al treilea an. Ce ne interesează pe noi în acest festival sunt diversele modalități cinematografice de a explora aceeași temă. În fond, documentarul este simultan un mod de investigație și un mod de expresie, și aceleași idei sunt exprimate complet diferit de la un artist la altul. Sunt prea puține festivalurile de acest soi — dedicate diversității formelor cinematografice pe care le ia documentarul. Iar Aradul este un loc bun pentru un astfel de festival, având în vedere tradiția filmului experimental de la kinema ikon și cu o recentă și solidă recoltă de tineri documentariști (pe care suntem mândri să îi includem anul acesta în fARAD)”.

Recomandările Monei Nicoară

„Tema de anul acesta, prezenTrecut, a venit de fapt din filmul invitatului special de anul acesta, regizorul suedez Magnus Gertten. Filmul lui, <Fiecare chip poartă un nume>, tratează această relație dintre trecut și prezent foarte delicat. Pe de o parte, el restituie prezentului identitatea unora dintre miile de refugiați veniți din lagărele naziste în portul suedez Malmö, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial. Munca din spatele acestei foarte emoționante restituiri este extrem de curentă ca metodologie: social media, arhive online etc. Dar și mai curentă este analogia discretă pe care Magnus o propune dintre refugiații din trecut și cei din prezent. Pentru mine, simplele imagini de pe coasta italiană în prezent, pe care Magnus le arată fără explicații sau comentarii, sunt de fapt mesajul cel mai important al filmului: între refugiații de ieri și cei de azi nu sunt, și nu ar trebui să fie, diferențe”.

Această temă a responsabilității noastre față de refugiații de astăzi este preluată și de Foc pe Mare, filmul care a câștigat Ursul de aur la Berlin anul acesta și care tocmai a fost propus de Italia la Oscarul pentru film străin (o raritate pentru un documentar), prezentat în premieră națională la fARAD.

Apoi, filmul de deschidere, <Sub soarele Partidului>, m-a zgândărit și el destul de mult în direcția trecutului, deși este foarte ferm ancorat în prezent. Este însă vorba de un prezent cu totul aparte, care aduce mult cu trecutul nostru: Coreea de Nord din zilele noastre. Cred că publicul arădean va recunoaște multe din perioada, cum se zicea la un moment dat, de tristă amintire.

La fel și Chipul tăcerii, documentarul nominalizat la Oscar anul acesta, care investighează un genocid petrecut cu mai bine de 50 de ani în urmă în Indonezia doar prin acțiunile ferm ancorate în prezent ale unei victime care caută, dacă nu tocmai dreptate, măcar recunoaștere, din partea celor care i-au ucis fratele. Incapacitatea noastră de a ne recunoaște propriul trecut ar trebui să ne fie foarte familiară aici în România”.

Şi zâmbetele din festival

„Dar să nu credeți că toate filmele de la fARAD sunt așa de grave. <Nuts!>, câștigătorul premiului pentru montaj la Sundance anul acesta și prezentat și el în premieră națională la fARAD, este mai degrabă un film de animație care reconstruiește traiectoria incredibilă a unui doctor american care a făcut avere din implanturi cu testicule de capră ca remediu pentru impotență și și-a construit un imperiu media în prima jumătate a secolului trecut.

<Houston, Avem o Problemă>, care a avut premiera la festivalul Tribeca din New York în această primăvară și este și el premieră națională, este o ficțiune delicioasă, construită exclusiv din materiale de arhivă documentare, despre programele spațiale ale SUA și fostei Iugoslavii. Nu vreau să zic mai multe înainte să-l vadă lumea.

Sâmbătă seara târziu avem și o altă premieră națională, filmul italian <Pornografie și libertate>, despre dreptul la libera exprimare în anii ’60 și ’70, dar și despre evoluția pornografiei în Europa de Vest într-o perioadă în care Estul nu avea acces la așa ceva nici măcar la “video.” Filmul e pus târziu, titul este auto-explicativ — cred că este limpede că copiii trebuie lăsați acasă”.

Cu totul aparte

„Pe copii însă puteți să-i aduceți la cele două proiecții speciale dedicate lor și făcute împreună cu Inspectoratul Școlar Arad, pentru <Viața ca un desen animat>, un film plin de speranță și umor despre un tânăr autist, care probabil va urma să fie pe lista scurtă pentru Oscar după ce a primit premiul pentru regie la Sundance anul acesta. Și avem și o proiecție accesibilizată pentru nevăzători, făcută împreună cu Fundația Cartea Călătoare, pentru cel mai premiat documentar românesc din ultimii ani, <Toto și surorile lui>. Este un film de excepție (am fost consultant la el și încă sunt invidioasă că nu l-am făcut eu) — dar și proiecția în sine este emoționantă. Dacă nu ați fost vreodată la un film prezentat pentru nevăzători, vă încurajez din tot sufletul să mergeți.

Dar şi despre arădeni

„Finalmente, dar nu în ultimul rând, suntem încântați să putem prezenta anul acesta câteva scurt metraje făcute de regizori arădeni. La prima ediție am găsit aici un grup impresionant de tineri cineaști care au început să colaboreze la diverse proiecte și în cele din urmă au generat o serie de scurt-metraje cu și despre Arad. Pe patru dintre acestea le vom proiecta la fARAD anul acesta, iar un al cincilea este selectat pentru Laboratorul fARAD, o inițiativă nouă, făcută la sugestia tinerilor cineaști menționați, de a susține creativ proiecte de film documentar de lung metraj cu mentorat și sprijin de dezvoltare profesională tehnică și creativă”.