Zilele trecute, hoinărind pe Facebook, am dat de un personaj care ținea să aducă un omagiu lui Eminescu. Era o poezie jalnică, rimată ce-i drept, în care omul își exprimă sentimentele, lăsând liber frâul emoțiilor. Dacă ar fi vorba de un copil nevinovat, mai înțelegeam, dar un om în toată firea să se raporteze la un mit, fără să-l aprofundeze, fără să-l citească atent, e jenant. Mi-am dat seama că „dorul” multor români de poetul național e de fapt o obsesie, o mică hibă legată de psihicul omului care ar trebui vindecată prin vizita la psiholog. Și cum avem puțini psihologi care să facă ordine în subconștientul unora dintre noi, ne apucăm să scriem poezii, într-un act de disperată exhibare. Cam asta ar fi explicația actualizată a sentinței că românul s-a născut poet.
Comportamentul nostru oscilant s-a manifestat şi în perioada comunistă, în două etape: în obsedantul deceniu, când Eminescu a fost mutilat şi anexat ideologiei marxiste, prin interpretarea «dialectică» a unor poeme precum „Împărat şi proletar”.Apoi în perioada ceauşistă, prin recuperarea «poetului naţional» (eticheta aparţine lui George Călinescu) şi a exaltării festiviste la nivelul propagandei naţionale. În perioada dictaturii clocotea în noi dorinţa de a descoperi un alt Eminescu decât cel pe care ni-l proiectau propagandiştii: un Eminescu «naţionalist», dar fără poezia „Doina”, un poet revoltat, dar fără opera gazetarului.
Cu toate că actualitatea lui Eminescu e în declin de la revoluție încoace, obsesia rămâne la toate nivelurile. Au apărut cărți scrise de medici, mai mult sau mai puțin documentate care au studiat moartea și profilul clinic al melancoliei eminesciene, au apărut articole și scenarii despre uciderea lui Eminescu, incomod pentru anumite puteri imperiale, au apărut studii despre impactul „omului deplin al culturii românești” asupra conștiinței publice, eliberată acum de constrângerile comunizării. Au apărut chiar și contestații ale unor tineri literatori, teribiliști, care și-au propus să calce în picioare mitul eminescian pentru a scăpa ei înșiși și nația de această isterie care a răscolit toate generațiile. Au apărut chiar filme interesante despre personajul și cetățeanul Eminescu.
O prozatoare clujeană talentată, Florina Ilis, a scris recent un roman folosind multe documente de epocă și încercând să creeze o poveste, diferită de celelalte biografii și „vieți” ale poetului. Se pare că nu prea a reușit, dacă ar fi să judecăm după reacția criticii și a cititorilor.
În ce mă privește, prefer modul onest în care Mircea Cărtărescu, unul din marii noștri scriitori de azi, se raportează la opera eminesciană, începând cu lucrarea sa de licență despre „visul chimeric” și sfârșind cu modul în care îl asimilează în proza sa. Citind romanul „Orbitor” nu poți să nu te gândești la un substrat eminescian al acestei opere, la proza fantastică și la farmecul călătoriilor în timp și spațiu. Cărtărescu însuși recunoaște amprenta modelului, considerându-se, lucid, „un discipol al lui Eminescu peste timp”.
Pe scurt, credem că Eminescu nu poate fi actual decât pe înțelesul celor care îl mai citesc. Sau îl recitesc. Și pentru că nu există scriitor despre care să se fi spus totul, aventura obsesiei eminesciene (în toate sensurile!) continuă.
Citiți principiile noastre de moderare aici!