In 21 martie au avut loc în Franţa alegeri pentru consiliile regionale. Acestea sunt adun[ri care au competen’e specifice la scara fiecărei regiuni tot aşa cum consiliile municipale au competenţe la scara oraşului. De exemplu consiliile regionale finanţează construcţia liceelor. Deci, in 21 martie era vorba de nişte alegeri fără mare implicare naţională. « Alegeri regionale – miză politică regională » anunţase, minimalizând, şeful statului francez, Nicolas Sarkozy în februarie. Dar era o poziţie tactică dictată de circumstanţe. Căci dreapta, majoritară în regiuni în 1986, a pierdut puterea de-a lungul anilor.
In final, aceste alegeri regionale de duminica trecută au avut o amploare naţională : stânga (în majoritatea cazurilor o alianţă între partidele socialiste şi cele ecologiste) a câştigat cu uşurinţă in 21 din 22 regiuni. Singura regiune din Franţa metropolitan rămasă de dreapta este Alsacia iar în afara continentului European Insula Reunion si Guyana franceză. Prima consecinţă a fost o remaniere ministerială anunţată luni seara. O remaniere superficială care nu are o mare semnificaţie. S-au schimbat câţiva miniştri dar nu şeful guvernului francez Francois Fillon care rămâne în funcţie. Totuşi 21 martie rămâne o zi neagră pentru opt ministri. Ei sperau la preşedenţia unei regiuni dar nici unul dintre ei nu a reuşit. A fost deci o adevărată înfrângere pentru coaliţia UMP condusă de Nicolas Sarkozy.
In ciuda acestei înfrângeri electorale, noul guvern Fillon va trebui să ducă la capăt câteva reforme grele dintre care cea a regimului pensiilor, o problema gravă căci Franţa se confruntă cu îmbătrânirea populaţiei, cei de peste 60 de ani devenind tot mai numeroşi.
Din punct de vedere politic, UMP, partidul lui Sarkoy este pe cale de a se fisura. Ultima dovadă este că fostul prim ministru al lui Sarkozy, Dominique de Villemin, duşman declarat al şefului statului, va anunţa în 25 martie crearea unui nou partid care , spune el, trebuie să devină « o mişcare în serviciul francezilor ». Aici, în plus sunt marile manevre ale prezidenţialelor din 2012 care se anunţă.
Cu toate acestea, dacă partidul socialist a câştigat, el nu poate să-şi permită să triumfe. Are probleme grele de rezolvat în interiorul sau înainte de marea provocare – alegerile prezidenţiale şi legislative care vor interveni în aceeaşi dată, în 2012. Partidul socialist trebuie să-şi creeze un program viabil căci pentru moment punctul lui forte este banala poziţie antisarkoziană ceea ce nu e de ajuns pentru francezi.
In plus partidul socialist trebuie să-şi regleze problemele de leadership între actuala conducătoare a partidului – Martine Aubry şi cea care rămâne marea sa rivală, Ségolène Royal realeasă victorios duminica trecută ca preşedintă a regiunii Poitou. Trebuie deasemenea luat în calcul Dominique Strauss-Kahn, actualmente în fruntea Fondului Monetar Internaţional, care beneficiază de o excelentă cotă de popularitate.
Această criză politică se înscrie într-o mişcare psihologică profundă. Francezii sunt adesea deprimaţi. Ei se plâng, se vaită, se simt rău, le vine greu să creadă în capacitatea aleşilor de a ameliora existenţa lor. Acest pesimism nu este nou. Dar este cu atât mai puternic cu cât el contrazice optimismul apărut in 2007 la alegerea lui Sarkozy care se lăuda că va ameliora soarta tuturor cetăţenilor săi şi că va dezvolta creşterea economică. Adevărata problemă a francezilor este că aproape 15 milioane de persoane (dintr-o populaţie de 65milioane) se chinuie din greu să traiască de la un salariu la altul.
Franţa este deasemenea în criză căci extrema dreapta, încarnată de Frontul National, a regăsit vigoare în scrutinul de duminica trecută. Sarkozy a fost ales acum trei ani datorită entuziasmului claselor medii şi superioare. Astăzi clasele medii se îndoiesc în mod deschis de eficacitatea lui Sarkozy şi se tem public de declasarea socială. Aici se găseşte epicentrul crizei politice, sociale şi psihologice care traversează Franţa.
(traducere in lb. romana Adriana Filip)
Citiți principiile noastre de moderare aici!