JURNAL ARĂDEAN. A fost un an plin pentru teatrul arădean, cu o lună plină la început, o săptămână a comediei, un festival de teatru nou, unul de animație, altul de teatru clasic. Cum reacționează actorii arădeni la astfel de evenimente-maraton?

BOGDAN COSTEA. Cred că un astfel de regim de lucru este extrem de important pentru a menține o stare de exercițiu și o stare de conexiune în ceea ce privește realizarea altor și altor roluri, respectiv provocări artistice. Actorii angrenați și antrenați într-un astfel de regim nu au decât de câștigat, deoarece sunt supuși provocărilor regizorale și provocărilor unor texte unde diversitatea tipologiilor personajelor este una complexă. Cred în actorul care este mereu în prim-plan și dornic să exploreze, cred de asemenea că un artist, dacă are momente în care se reinventează prin pauze, se poate să existe și o astfel de extragere din context, de tipul unui maraton teatral. Dar dacă ea se menține pe durata unei stagiuni sau a mai multor stagiuni, poate să devină o problemă. Este exact ca în viața unui sportiv: când ești ținut pe bancă, începi să îți faci probleme de genul „Nu mai sunt bun, nu mai sunt cerut, poate mi-am pierdut exercițiul”. Actorii trebuie să fie mulțumiți pentru că li se întâmplă lucruri și nu fac altceva decât să se perfecționeze. Se întâlnesc cu roluri, cu regizori, cu spectacole și cred că pe lângă energia consumată și munca depusă, există și o mulțumire.

Dar echipa tehnică ce reacție are, când se lovește de zece zile de FITCA sau o lună plină de teatru?

B.C. Familia teatrului, sau familia unei instituții de cultură, este în primul rând una în care omogenitatea și înțelegerea între compartimente trebuie să primeze. Asta pentru că actorii nu pot să existe fără corpul tehnic, cum corpul tehnic nu poate să existe fără corpul artistic. Avem o echipă tehnică destul de probată în multe situații de acest gen – festivaluri, producții, reprezentări. O echipă tehnică mică. Nu pot să ascund faptul că este destul de folosită, iar aceasta este o problemă cu care au de a face majoritatea teatrelor din țară, pentru că nu există un trend de formare al oamenilor care stau în spatele spectacolelor, respectiv nu există școli profesionale care să formeze oameni specializați în munca tehnică din teatre. Așadar de multe ori se întâmplă ca oamenii pe care noi îi integrăm în echipă să vină din diverse domenii și să învețe aici cum e cu teatrul și în special cu regimul de muncă. Pentru că noi avem o muncă ce nu se poate cuantifica, de la ora-la ora, avem o muncă ce implică disponibilitate și, de ce nu, pasiune. Dacă nu e cu pasiune – aici mă refer de la cel mai important actor până la portar – dacă persoana nu e implicată în ceea ce înseamnă munca ce o desfășurăm aici, înseamnă că vine la serviciu – iar noi nu venim aici la serviciu.

Au fost câteva sute de spectacole anul acesta pe scenele Teatrului. Șapte dintre ele, premiere. Anul trecut, vedeta a fost „Orașul nostru”, care credeți că este vedeta anul acesta?

B.C. A fost un număr destul de însemnat de premiere pentru anul teatral 2019, an în care, nu știu cât de mult se cunoaște acest lucru de către publicul spectator, teatrele din România au trecut printr-o majoră corecție financiară și au fost situații în care colegi manageri sau chiar colective artistice au fost nevoiți să se rezume la un spectacol, maxim două în regim de premieră. A fost un an intens, dificil, complex, dar și prolific. În primul rând, vreau să vă spun că în momentul în care lucrăm la un spectacol pe care îl avem în producție, ne fixăm niște obiective privind recunoașterea publicului, recunoașterea specialiștilor breslei și, de ce nu, recunoașterea selecționerilor festivalurilor. Așa că toate spectacolele sunt „vedete”.

„Orașul nostru” este un spectacol despre care s-a vorbit în toată țara, se vorbește încă, dar nu se va mai vorbi. Mă refer aici la continuitatea reprezentării lui. Este un spectacol care a făcut istorie și care rămâne istorie. Am primit un mesaj din partea agenției care reprezintă drepturile de autor pentru textul de la baza spectacolului, prin care ni s-a retras dreptul de a reprezenta spectacolul în formula în care am prezentat-o noi. Ne dau dreptul să îl folosim, însă fără nicio modificare, ci spectacolul trebuie pus în scenă ad-literam, așa cum a fost scris.

Am avut „Exit”, anul trecut „Disputa”, anul acesta „Trei Surori” și „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”. Ce alte coproducții ne așteaptă pentru anul viitor?

B.C. Suntem puțin sub zodia coproducțiilor și probabil lucrul ăsta ne face să devenim mai prezenți în diverse țări și diverse medii culturale. Mi-a plăcut să afirm că participarea noastră în regim de coproducție cu un teatru din București naște vizibilitate și, de ce nu, un schimb de experiență și o mai mare apropiere profesională între un actor de provincie și unul din București. Anul acesta, când am fost invitat la teatrul din Niș, Serbia, la festivalul lor, am purtat o discuție cu directorul de acolo și dânsul a venit cu propunerea de a realiza o coproducție în care ei sunt coordonatorii de proiect și la care au mai angrenat pe lângă teatrul arădean și un teatru din Skopje, Macedonia și teatrul din Plevna, Bulgaria. Așadar în perioada lunilor mai-iunie 2020, un număr de 15-20 de actori din cele patru teatre, sub bagheta regizorală a unui regizor din Serbia, pe un text al unui autor de teatru contemporan sârb, vor realiza un spectacol. Cel mai probabil se va lucra la Plevna, în Bulgaria și pe urmă spectacolul va avea o premieră, rând pe rând, în toate cele patru orașe.

Haideți să trecem de la partea artistică la partea organizatorică. În curând va începe – sperăm – reabilitarea exterioară a Teatrului. Peste câțiva ani, când se va lucra și în interior, unde credeți că se poate muta activitatea instituției? Dispune Aradul de săli potrivite pentru a găzdui Teatrul?

B.C. La momentul acesta, nicio sală de spectacole funcțională din orașul Arad nu poate să găzduiască spectacole de scenă mare, cum avem noi, cu capacitățile de scenă, cu dotările și decorurile scenice pe care le au fiecare dintre spectacolele respective. În cazul acesta, există două variante diferite. Fie stabilirea unor parteneriate cu teatre din zonă – Timișoara sau Oradea, pentru menținerea într-o formă de exprimare profesională a actorilor trupei, pentru păstrarea trupei într-o formă artistică bună. Bineînțeles că există și o variantă prin care, cu sprijinul autorităților locale, să se achiziționeze, poate, o scenă mobilă care să fie transformată la un moment dat inclusiv într-o scenă mobilă plasată în diverse locuri ale orașului. De asemenea, putem iniția parteneriate cu casele de cultură cu scene funcționale din județ. Și, de ce nu, poate identificarea unor noi coproducții, altele decât cele pe care le avem până acum.

Ultimii ani au venit cu spectacole ieșite din tipar, spectacole experimentale. Festivalul, într-adevăr, este de teatru clasic. Însă cât de clasic mai este „Teatrul Clasic”.

B.C. Nu vreau să fiu rău sau greșit înțeles, însă când s-a hotărât nișarea direcția teatrului dându-i-se titulatura de „Teatrul Clasic”, practic instituția trebuia să producă doar spectacole de teatru clasic. Așa s-ar presupune. Avem un public de teatru clasic, un public tradițional, care vrea să vadă spectacole clasice, inclusiv cu modalități de montare clasică. Dar eu cred că teatrul din România a căpătat atâtea valențe în timp, încât el nu mai poate să fie cantonat într-o zonă anume. Suntem cumva gestionarii, proprietarii, deținem licența pentru acest festival de teatru nou, care a fost o întâmplare fericită, pentru faptul că ne-am justificat activitatea între acești doi poli: am rămas ca titulatură Teatrul Clasic și în aceeași măsură găzduim un festival de teatru nou. Festival pe care îl organizăm în special pentru tânărul spectator și pentru cel care nu se mai regăsește neapărat în nișa aceasta a teatrului clasic. Și pe siajul acesta al festivalului de teatru nou am dezvoltat linia de spectacole contemporane, avangardiste, experimentale și, de ce nu, cele care, practic, atrag atenția. Repet, cantonarea într-un tip de spectacol (clasic – n.r.), un tip de text, poate să fie benefică o vreme, dar nu tot timpul.

Și totuși, cât de clasic mai este Teatrul Clasic?

Uneori mai sunt momente în care nici măcar enunțul „Suntem Teatrul Clasic «Ioan Slavici» din Arad” nu e potrivit. „Și dacă sunteți teatrul clasic, de ce nu produceți numai clasic?!”. Răspunsul tocmai l-am dat: pentru că nu poți să rămâi tributar și prizonier al unei titulaturi, nu poți să stai în spatele ei. N-aș putea să spun că aș avea în idee să-l schimb, pentru faptul că Teatrul Clasic este deja un brand al Aradului și al regiunii, recunoscut în țară. Dar nu aș vrea să rămân în spatele unui titlu și să rămân același lucru pentru că așa se numește. Nu vorbesc de mine personal, ci vorbesc de drum, de direcția teatrului.