JA. De la drame colective la drame personale. De ce aţi schimbat registrul? Au mai multă trecere poveştile despre eroi, sinucideri şi drame decât despre revolte şi revoluţii? Prind mai bine la tineri, cei care de obicei acceptă provocarea unor astfel de festivaluri? Care a fost factorul care v-a făcut să alegeţi tema de anul acesta de la fARAD?

Mihai Chirilov. Coincidența a făcut ca anul trecut să lansăm fARAD-ul simultan cu aniversarea a 25 ani de la Revoluție, drept care tema primei ediții s-a impus aproape de la sine. Nu ne-am gândit însă nici o clipă s-o permanentizăm, să facem din ea profilul anual al festivalului. E o temă mult prea specifică și, ca atare, limitativă. La urma urmei, câte filme despre revolte și revoluții se fac într-un an, care să mai fie și bune? Propunerea curatorială a celei de-a doua ediții – Portret / Peisaj (Portrait / Landscape) – e una mai vastă și mai generoasă. Ea dă întregii selecții făcute de Mona Nicoară o rigoare formală, necesară în a contura identitatea festivalului, dar „fondul” poveștilor e mult mai variat și, poate de aceea, mai incitant pentru public. Nu e vorba aici de ce subiect are mai multă trecere; mi-ar fi și greu să fac, de pildă, o departajare între Maidanul de la prima ediție și Amy, din programul ediției curente. Mai importantă mi se pare viziunea despre documentar clar articulată a directorului artistic – iar din acest punct de vedere, registrul fARAD-ului a rămas neschimbat.

JA. Ce şanse are fARAD să devină un festival cunoscut în România sau, ca să merg cu visul şi mai departe, în estul Europei? În cât timp ar putea să-şi facă cunoscut numele şi de ce ingrediente e nevoie? E un nume bun de festival? Este „statul” (aici Centrul Municipal de Cultură Arad) garanţia că e timp ca să se ajungă şi acolo?

M.C. Orice eveniment bine conceput, structurat și organizat are șanse să crească în timp. O selecție solidă, condiții tehnice de proiecție fără cusur, o comunicare eficientă, invitați din țară și din străinătate, atmosferă vibrantă, iar lista ar putea continua. La urma urmei, rețeta pare simplă – dovadă zecile de festivaluri de film din România, unele mai mari, altele mai mici sau microscopice. Unele mai serioase, altele mai șușe. Unele au crescut, altele au rezistat sau au dispărut, după care au reînviat. Cred însă că cele mai importante ingrediente sunt profesionalismul celor implicați și atragerea publicului în această aventură. Sprijinul statului, mai ales în acest tip de antrepriză nișată (documentarul nu e cel mai vandabil format cinematografic) e crucial. Și mai cred că nu trebuie neapărat să-ți propui să ajungi cineva sau undeva, ideea e să-l faci cât de bine poți și să-l lași să crească organic, nu artificial, din mai știu eu ce visuri de mărire. Mi se pare un nume bun de festival – chiar dacă cineva mi-a spus că-l duce cu gândul la un forum tehnologic. Pe principiul ăsta, și Astra de la Sibiu ar putea trece drept festival de astronomie.

JA. De ce Chirilov a acceptat provocarea Arad? Ce l-a făcut să-şi rupă din timpul său dedicat New Yorkului şi Clujului ca să facă o selecţie aici, la „marginea” lumii filmului?

M.C. Selecția fARAD-ului o face, așa cum am mai zis, Mona Nicoară. fARAD-ul s-a născut o dată cu implicarea Asociației FilmETC (din al cărei bord fac parte, alături de Corina Șuteu și Oana Radu) în strategia culturală a Aradului. Deși aveam la activ reușita de ani buni a Festivalului de film românesc de la New York, fARAD-ul a fost primul proiect cinematografic pe care l-am construit în România. Au urmat proiecțiile de la piscină din această vară și weekendul de film din septembrie de la Cinema ARTA. Aradul ne-a primit cu brațele deschise și a avut încredere în noi.

JA. Trei zile de filme, fie ele şi documentare, e mult pentru un arădean care mai şi lucrează, se mai şi odihneşte şi care nu e obişnuit cu un ritm cultural alert. Chiar şi când totul vine pe gratis (o meteahnă de care oare n-ar trebui să scape şi Aradul?). Ştiu că vă pun cumva să „alegeţi între copii”, dar ce filme din festival le-aţi catalogat drept „must”? Ce nu e de ratat nici în ruptul capului?

M.C. Chiar patru zile. E drept că majoritatea filmelor sunt programate la ore accesibile și că oricine își dorește le poate vedea pe toate. Într-un fel, ăsta e luxul festivalurilor aflate la început de drum, care n-au ajuns încă să se extindă atât de mult încât să nu mai poată fi cuprinse nici de cel mai avid cinefil. Dar dacă e să aleg două titluri din oferta acestei ediții, merg pe mâna documentarului polonez „Spune-mi Marianna”, un portret tandru, surprinzător, dar nu lipsit de provocare, și pe evenimentul hibrid din închiderea cu capodopera mută „Omul cu aparatul de filmat” în versiune mixată muzical de DJ Dubase. E o premieră în programul fARAD-ului, pe care sperăm s-o permanentizăm la edițiile ulterioare. Ediții la care, da, ar fi de dorit să renunțăm treptat la ideea de gratuitate. Fie doar și pentru că se mai spune că, în general, ce e gratis e prost. Sau că ce-i pe degeaba e degeaba…

JA. Câte festivaluri de filme documentare aţi „bifat”, care v-au atras şi ce atmosferă era în jurul lor? Are Aradul iz de festival? Ce-i lipseşte ca să pulseze? Ce i-a lipsit Clujului la început şi de ce pulsează aşa, acum?

M.C. Merg la numeroase festivaluri generaliste, în care documentarele sunt strecurate abil prin program, printre filmele de ficțiune – și în mod paradoxal, această blurare a graniței dintre ficțiune și documentar când vine vorba de programare mi se pare mai mult decât bine-venită. Frecventez însă anual un festival de documentar pur-sânge, cel de la Salonic, din martie. Dincolo de șarmul orașului, care are rolul lui în succesul festivalului, selecția este foarte eclectică și profesionistă, incluzând aproape 200 de documentare, iar publicul e impresionant. Viața culturală a unui oraș e ceea ce-l face să pulseze – iar de o bună bucată de vreme, Aradul a început să vibreze din ce în ce mai tare.

„Aradul ne-a primit cu brațele deschise și a avut încredere în noi”