Anul centenar nu a trecut nemarcat de către dumneavoastră, doamnă Lizica Mihuţ. L-aţi marcat într-un fel anume. Ne detaliaţi un pic decizia dvs. de a sărbători printr-o carte („Aradul şi Marea Unire. Repere ideografice”) 100 de ani de România?

Într-adevăr, Centenarul constituie pentru fiecare dintre noi un moment cu totul special. Nu pot să spun că e doar un moment istoric special, ci, deşi sună festivist, este şi un moment de inimă şi de minte. De inimă pentru că românii au luptat enorm de mult să împlinească acest vis al tuturor, dar pe de altă parte este şi un moment de minte, de elaborare, pentru că elitele sunt cele care au realizat pregătirea Marii Uniri.
Am scris cartea prilejuită de acest moment la solicitarea directorului Editurii Academia Română, având patru cărți publicate deja la Editura Academiei. Atunci am aflat și eu că am scris 3.176 de pagini aici. Am aflat acest număr când am fost invitată de către Editura Academiei să scriu un articol prilejuit de aniversarea lor. Articolul meu, parafrazând o cunoscută proză scurtă a lui Eminescu, a avut titlul „La o aniversare”. Tot cu acea ocazie am fost invitată să scriu a cincea carte, pentru că Aradul nu avea nicio carte editată de Editura Academia Română cu acest prilej. Eu întotdeauna mi-am dorit (și am și reușit, pentru că mi-am dorit cu adevărat) ca toate cărțile despre Arad să le public la București, la o editură importantă. Sigur, primul meu gând a fost la Editura Academiei Române, pentru că toate cărțile de aici intră direct în catalogul mondial. Am dorit să nu blochez Aradul într-o zonă marginală, ci să-l aşez în galeria marilor oraşe, pentru că aici s-a gândit Unirea. Aradul a fost şi este, se ştie, capitala politică a Marii Uniri. Aşa se întâmplă că mi s-a solicitat a cincea carte. Plecând de aici, nu pot să nu-l citez (știu că eu sunt un om incomod, ştiu că foarte mulţi nu mă înghit pentru faptul că spun direct adevărul, dar nu pot să nu fac această precizare) pe Ion Aurel Pop care spunea că despre Marea Unire trebuie să scrie numai istoricii, dar nu arheologii, nu medievaliştii, ci cei care sunt specialişti în domeniu. Şi atunci am abordat Marea Unirea dintr-o perspectivă culturală, unde eu eram acasă, aveam cărţile (eu în fond am făcut sinteze mici la cărţile respective) iar de partea de istorie, nu foarte amplă, am apelat la un istoric.

Chiar doream să vă întreb pe dvs., care sunteți destul de individualistă, de ce aţi scris o carte în coautorat?

Probabil că este prima şi ultima carte pe care o scriu aşa, tocmai pornind de la ideea aceasta că nu pot să accept ca biologii, chimiştii, fizicienii, matematicienii, arheologii, toţi să scrie despre Marea Unire. Poţi să ai o ierarhie socială dar, dacă nu ai competenţă, nu ai nimic. Competenţa într-un domeniu e extrem de importantă. Pentru a putea fi recunoscut trebuie neapărat să demonstrezi competenţa. Şi eu puteam să fac o compilaţie despre Marea Unire, puteam să fac o privire istorică despre Arad, Slavă Domnului. Dar nu asta am vrut să fac, ci l-am invitat pe domnul Pădureanu să colaboreze cu mine şi chiar îi mulţumesc. Ceea ce am făcut noi este, de fapt, o idee pe care ne-au dat-o arădenii, care se întreabă, foarte mulţi dintre ei, cine a fost Ţichindeal, cine a fost Moise Nicoară, cine a fost Vasile Goldiş, cine a fost Cicio Pop? Şi atunci am făcut un dicţionar al personalităţilor. 29 de personaliăţi şi contribuţia fiecăreia la Marea Unire. În partea de cultură, eu am elaborat instituţiile arădene, tot eu am elaborat structurile instituţionale şi, de asemenea, eu am elaborat, cum era și firesc, partea despre turneele teatrale cu valoare de simbol. De ce sunt foarte importante aceste turnee: gândiţi-vă că, timp de 150 de ani, limba română nu a fost auzită pe scenă. După 150 de ani, Mihail Pascaly a fost cel care a adus limba română pe scenă. Ţăranii au venit să audă la teatru limba română, din toate satele din jur, chiar de departe. A fost o sărbătoare extraordinară. Aceste turnee teatrale nu au fost doar nişte spectacole în sine de teatru, ci au reprezentat practic un mod de a pregăti prin cultură, în fapt, Marea Unire. Eminescu spunea un lucru foarte mare: teatrul în Transilvania trebuie să folosească și apoi să placă.

Cartea pe care ați scos-o de Centenar are la bază zeci de alte cărți pe care le-ați publicat…

S-a ivit greu, să știi: uneori am preluat din alte cărți ale mele repere iconografice, alteori am elaborat unele fișe noi, dar în mare am preluat ce deja scrisesem pentru că nu poți să ai alte puncte de vedere decât cele de dinainte, adică nu poți fi mai adevărat decât atunci când ai fost adevărat. În plus, e foarte greu să fii scurt, să te exprimi esențializat, să încerci să sintetizezi evenimente, personalități, strădanii, bucurii, eșecuri. Asta am făcut. În prefață am spus că nu este o carte ocazională. Noi nu am scris o carte ocazională, ci o carte care se dorește chiar să rămână. De aceea și fac apel către Biblioteca Județeană, dacă ar fi posibil ca 40 de cărți, pentru că am înțeles că sunt 40 de filiale ale bibliotecii, să se găsească acolo.
A fost un an îngrozitor de greu pentru mine pentru că am făcut și volumul al doilea despre cultura și civilizația chineză, care este o carte într-o ediție foarte frumoasă din punct de vedere tehnic. În plus, am avut foarte multe activităţi. Am scris pe mai departe despre cultură, spectacole, evenimente culturale. Ar trebui poate să mă opresc, dar nu pot. Am început să scriu din studenţie, pentru că aveam o situaţie foarte dificilă în plan financiar ca familie, şi atunci am început să scriu pentru bani. Erau atunci foarte bine plătite articolele la ziare literare. Era 500 de lei un articol iar bursa era 300 de lei pe lună. Dar, pentru ca să publici un articol la o revistă literară, trebuia să citeşti o săptămână, să te documentezi o săptămână. A fost important, însă, pentru mine, pentru că, în felul acesta, m-am format. Am avut mari profesori, mari modele. Mă gândesc la generaţia tânără şi foarte tânără, mă gândesc la cine se raportează ea. De multe ori mă gândesc că le reproşăm mult prea mult generaţiilor tinere, care duc lipsă de modele.
Eu aveam nişte profesori uluitori. Atunci nu cred că eram conştientă că erau fantastici. Când am  terminat facultatea, de pildă, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut Timişoara, Eugen Todoran, mi-a dat telefon să merg la doctorat!  Îți dai seama ce destin aveam eu la 22 de ani.  I-am spus nu, pentru că eu vreau un copil înainte și după am timp să-mi dau doctoratul. Mi-am dat seama după aceea ce lipsită de modestie eram și cât de fin era profesorul care mi-a spus că va fi foarte greu să mai dau doctoratul după. Am dat după doctoratul, la București, că mi-a fost rușine să mă mai întâlnesc cu profesorul. Dar  la 22 de ani știam ce vreau să fac și presa m-a ajutat foarte mult în acest sens.

Vorbeaţi de modele. Ne puteți spune dacă a existat un model pentru dumneavoastră, pe care aţi dorit să-l urmaţi, pe care l-aţi apreciat?     

Nu există un model, există fâşii de personalităţi  care împreună au format un model pentru mine, o aspiraţie. Ştiti ce înseamnă, în fond, modelul, dincolo de toate plusurile pe care le are un model? Înseamnă o aspiraţie. Aspiraţia ta spre a ajunge undeva. Când mă gândesc ce puţin am făcut eu faţă de alţii, pe care îi admir. Îmi place ce scrie în Biblie: că mândria merge înaintea căderii. Când o luam câteodată razna şi mă gândeam că nimeni nu-i ca mine, ce grozavă sunt eu, cum nimeni nu  mă întrece, întotdeauna reveneam la mândria care merge înaintea căderii pe de o parte şi pe de cealaltă mă gândeam la modelele pe care le-am avut eu, ce au făcut ele şi ce mică sunt eu. Când eram la început, în studenţie, nu credeam că pot avea o opinie critică.

Între timp v-aţi format o foarte puternică opinie critică…

Modelele ne-au ajutat să depăşim condiţia de supermediocritate în timpul comunismului. Și noi chiar am avut modele. Modele care te inspiră, care te fac să vrei neapărat să scrii într-un domeniu, de pildă, în care nu s-a mai scris deloc. Asta e ambiția pe care trebuie să o aibă un intelectual și pe care am avut-o şi eu.

Și încă o mai aveți. Și de aceea îmi permit să vă întreb: ce urmează? 

Eu la bază sunt profesor de gramatică. Dar microbul de presă mi-a intrat din factultate în sânge și nu pot să renunț la presă pentru nimic în lume. Presa a fost toată viaţă mea o constantă. Dar viaţa unui om e mereu prinsă între vocaţie şi aspiraţie. Vocaţia mea a fost de profesor, iar aspiraţia mea a fost să fac mai multe decât învăţământ. Ca ordonare a materialului elaborat, ca mod de gândire, ca structură, eu sunt un om exact, precis, fără efuziuni sentimentale prea multe. De aceea am şi scris nouă cărţi de gramatică. Cea mai importantă, despre care puţină lume ştie, este după părerea mea,   „Corectitudine în vorbire şi scriere”, publicată la Editura Dacia din Cluj. Sunt cărţile mele ca profesor. Apoi, când eram la universitate, s-au întâmplat atât de multe lucruri în perioada în care am fost rector, 2000-2015, aşa că, vreme de 15 ani, istoricul culturii din mine s-a gândit şi, tot el, microbul presei m-a făcut să adun într-o carte tot ce s-a întâmplat în anul respectiv, ce mi-am propus, ce am reușit, ce nu am reușit, tot ce s-a scris despre instituţie. De aceea am și elaborat, pe managementul acesta universitar, 16 volume. Dacă vrei să știi ce s-a întâmplat la universitate într-un an vei găsi în volumul dedicat acelui an. Toate acestea le-am „condimentat” însă cu mult, foarte mult teatru. Ce îmi propun în continuare? Cum nu pot scăpa de  microbul presei, voi scrie în continuare despre ceea ce îmi doresc. Vă mai spun doar un singur lucru: ca urmare a muncii mele de o viață, a strădaniilor mele, mi-am câștigat un drept pe care nu am voie să-l abandonez, acela de a spune adevărul în faţă. Indiferent cine e în față: ministru, preşedinte de patrie sau planetă. Eu voi spune întotdeauna ce gândesc pentru că e unicul drept pe care l-am câştigat definitiv prin munca mea. Şi nu am voie să renunţ la el. Ar fi o abdicare. Aşa încât voi face ce am făcut până acum: presă culturală.

Voi spune întotdeauna ce gândesc pentru că e unicul drept pe care l-am câştigat definitiv prin munca mea”