A apărut de curând cartea lui Eugen Negrici: „Iluziile literaturii române”. Se repune în discuţie statutul literaturii autohtone, o literatură mânată de complexe, slăbită de tipare, necunoscută nici în ţară, sub „umbrela mitologizării energizante”.
Cum aţi receptat această carte?
ŞTEFĂNESCU. Tendinţa de mitologizare a literaturii este o problemă inventată de negrii, nu mitologizează nimeni literatura. Sau poate se referă la primarii care mitologizează literatura de ziua lui Eminescu, spunând că „Eminescu e poetul nepereche”. Marea problemă în momentul de faţă este că literatura nu mai contează aproape pentru nimeni. Dac-ai fi un adevărat critic literar, ţi-ai da seama că asta este problema şi pentru asta ai încerca să faci ceva, ca oamenii să redescopere literatura, nu să lupţi cu probleme care nu mai sunt actuale. Cartea lui Eugen Negrici este scrisă cu o inteligenţă sclipitoare, dar atacă o problemă falsă. Un eseist american a numit acest fenomen „moartea literaturii”, este o exagerare, sigur, dar asta înseamnă pierderea dramatică a publicului. Cineva s-ar putea întreba: „Şi de ce deplângi moartea literaturii? Toate mor la un moment dat.” De exemplu, opera mai are puţini fani, la fel şi alte activităţi, vânătoarea cu şoimi, de pildă, a rămas o îndeletnicire ciudată, nu se mai practică. Deci, în istoria unor oameni intervin schimbări.
Vânătoarea cu şoimi a fost înlocuită, nu putem spune că ea nu mai există. Literatură se scrie în fiecare clipă, dar, la fel ca vânătoarea, îmbracă alte forme. Întrebarea este: vânăm cu şoimi sau cu mijloace moderne?
ŞTEFĂNESCU. Asta vreau să spun, că n-a trecut vremea literaturii, sunt forme de manifestare care şi-au încheiat ciclul, dar literatura nu face parte dintre ele. Literatura este încă plină de resurse şi oamenii au nevoie de ea. Este o gravă neînţelegere, şi asta se întâmplă şi din cauza scriitorilor şi criticilor literari care au orgoliu şi nu vor să renunţe la aroganţa lor de elitişti, dar şi din cauza publicului care nu-şi dă seama cât de mult îi lipseşte literatura. Publicul are de pierdut pentru că nu citeşte, iar dacă noi le spunem mereu că nu ne pasă de opinia lor, n-o să-i recucerim niciodată. Literatura nu poate să dispară atâta vreme cât ne exprimăm prin mijloace lingvistice. Câtă vreme vor exista cuvinte, va exista şi literatură.
Aveţi o vocaţie în a privi pozitiv sau negativ o carte?
ŞTEFĂNESCU. Am o vocaţie a admiraţiei, sunt un om făcut să admire. Îmi place să admir, îmi place tot ceea ce înseamnă performanţă. Sunt fericit că l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, m-aş fi uitat la el ore întregi. Şi am să vă spun o poveste despre asta. Odată, pe când aveam 23 de ani şi lucram la reviste „Tomis” din Constanţa, şeful meu m-a trimis să-i cer zece poezii lui Nichita. El m-a invitat la Athenee Palace, dar eu eram mirat că nu avea nimic la el, niciun caiet, măcar. M-am uitat nedumerit, când Nichita a început să-mi dicteze câteva poezii scurte, cu rimă şi ritm. Atunci le scria, ulterior, câteva au apărut în „Dulcele stil clasic”. Eu cred că pe multe le avea deja în minte, era un poet histrionic, îi plăcea să uimească asistenţa. Mi-a dictat şi un poem numit Silex, m-a întrebat dacă-mi place. Apoi a luat hârtia şi i-a dat foc, ca să rămână doar poemul nostru. Întâmplarea asta m-a fermecat pentru toată viaţa, acel poem a existat doar pentru mine şi Nichita Stănescu. Numai artiştii pot face aşa ceva, nu-mi închipui un om politic să facă asta. De aceea îi iubesc şi îi admir pe scriitori. Aş sta ore-n şir în preajma scriitorilor şi profesia asta m-a făcut să pot sta. Principala mea înclinaţie este să admir literatura şi să o protejez cu maximă delicateţe.
Atunci când aveţi în faţă o carte, criticaţi, cu predilecţie, autorul sau autoarea?
ŞTEFĂNESCU. Există o înclinaţie naturală de-a da mai multă atenţie unei femei decât unui bărbat. La mine există şi o anumită educaţie în spiritul cavalerismului, dar, în primul rând, o reacţie legată de o femeie. Când ţin în mână cartea unei femei, îi dau mai multă atenţie, dar nu o favorizez, ci pur şi simplu fac un exerciţiu de luciditate şi-mi fac profesia de critic literar. Am observat la alţi bărbaţi tendinţa inversă de a minimaliza, apriori, tot ce e scris de o femeie.
Mai puteţi fi un critic obiectiv atunci când „vă intraţi în mână” cu atâtea cărţi slabe? Ce se întâmplă când apare o carte bună?
ŞTEFĂNESCU. O carte bună se remarcă şi prin faptul că nu poate fi citită repede. Despre o carte proastă îmi dau seama într-o clipă. O carte proastă este previzibilă, are o gândire inertă, o carte bună nu este aşa. Are nuanţe, trebuie să o citeşti de două ori, să revii, să vezi ce e cu ea. Cărţile despre care vorbesc la emisiunea „Tichia de mărgăritar”, de pe TVR Cultural sunt cărţi, evident, proaste, deci nu sunt cărţi în mod spectaculos proaste. Dar comentariile nu le fac cu dispreţ faţă de autor.
Le faceţi dintr-un spirit didactic?
ŞTEFĂNESCU. Am în mine o aptitudine pedagogică pentru că nu am copii şi mă simt obligat să explic mereu. Cineva mi-a spus că aceste explicaţii mă fac vulnerabil. Prefer să fiu vulnerabil, dar îmi place să explic. Toată critica o fac pentru a mă simţi folositor, pentru a explica modul în care funcţionează mecanismul literaturii. N-am făcut vreodată critică literară ca să intimidez pe cineva şi asta mi-a adus răsplata că am reuşit să cuceresc mai mulţi cititori decât autori. Scopul meu este să explic în ce constă literatura, dar nu într-un stil doct. Asta mi-a adus satisfacţia că toate cărţile mele s-au vândut foarte bine. Când a apărut „Istoria Literaturii Române Contemporane”, s-au scris 270 de articole din care 100 elogioase, iar 170 neelogioase.
Ce mesaj le-aţi transmite tinerilor cititori pentru a-i determina să iubească literatura?
ŞTEFĂNESCU. În momentul de faţă, când toate produsele cosmetice, de calitate, sunt atât de scumpe, te poţi face frumos şi numai citind. „Citeşte şi vei deveni frumos!” Cultura te înnobilează, îţi dă o iluminare interioară la care altfel nu ai putea ajunge. De aceea, citiţi şi veţi ajunge frumoşi!
Lia Faur
Citiți principiile noastre de moderare aici!