Tema acestui an este „Despre rău”, iar conferința lui Marius Lazurca se intitulează „Răul invizibil. Comentarii despre războiul hibrid” și va avea loc în sala cinematografului Arta, vineri, 28 aprilie, de la ora 18.00.

Festivalul de științe umaniste este un proiect GMMC finanțat integral de Centrul Municipal de Cultură Arad.

În avanpremiera întâlnirilor publice, invitații festivalului (Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Doina Jela, Marius Lazurca, Cristi Puiu, Augustin Ioan, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) răspund câtorva întrebări pentru Jurnalul Arădean.
Comentați proverbul: “Tot răul spre bine”

Găsesc acest proverb foarte frumos, fiindcă detectez în el măcar două straturi. Întâi, mi se pare că pot desluși un optimism viguros, care nu se lasă descurajat de pocinoage, necazuri sau drame. E aici, probabil, reflecția unui stoicism de națiune obișnuită cu relele – poate și cu răul, de popor care nu se lasă totuși descurajat și care lasă timpului vreme să mângâie și, până la urmă, să vindece. În al doilea rând, e un ce evanghelic – adică deopotrivă paradoxal și binevestitor – în această rostire oriental lapidară, un spirit similar lui: ”În lume necazuri veți avea; ci îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)

Care credeți că este cel mai mare rău de care suferă România ultimilor ani?

Mă sperie superlativul răului: și în general, și în contextul acestui dialog. Nu mă voi referi, prin urmare, la ”cel mai mare rău” al României ultimilor ani, ci la ceea ce am găsit eu însumi îngrijorător sau doar iritant. Am în minte neîncrederea în sine pe care cred că am putut-o detecta la mulți dintre compatrioții mei și de care nici eu nu mă simt scutit. E un soi de anticipare a eșecului în acest sentiment păcătos, o prezumție de nereușită care, desigur, funcționează ca o profeție autoîmplinită. Când crezi, de pildă, că ești prea slab, nepregătit sau incompetent pentru o anumită încercare riști desigur ca viitorul să îți dea dreptate. Riști, de asemenea, ca cei cu care ești, direct sau indirect, în competiție să te ia în cel mai bun caz la fel de în serios pe cât lași impresia că te-ai lua tu însuți. Găsesc în acest simțământ păgubos una din explicațiile pentru lucruri atât de diferite precum mediocritatea fotbalului național și incapacitatea noastră de a juca un rol mai relevant în regiune, deși suntem înconjurați de state obiectiv mai puțin importante.

O recomandare personală: care e opera de artă care, descriind Răul, v-a impresionat cel mai mult?

O să aleg calea cea mai simplă, aceea de a vă spune câte ceva despre cartea pe care o am acum pe noptieră. E vorba de ultimul volum al jurnalului lui Márai Sándor, un excepțional scriitor maghiar pe care l-am redescoperit la Budapesta. E un jurnal de senectute, străbătut la fiecare rând de spectrul morții înțelese că sfârșit absolut. E o carte tragică, lipsită adică de speranță, care consemnează pe rând neputințele bătrâneții, boala, agonia și moartea soției, singurătatea antumă a scriitorului și desprinderea – amară, nu senină! – de tot ceea ce reprezentase până atunci substanța și sensul vieții. E o carte care demonstrează, fie și indirect, de ce nădejdea e una din virtuțile cele mai importante și de ce lipsa ei e unul din chipurile răului.

Am în minte neîncrederea în sine pe care cred că am putut-o detecta la mulți dintre compatrioții mei și de care nici eu nu mă simt scutit”.