Am observat, de la ultima noastră discuţie, că tema educaţiei prinde printre cititorii noştri, aşa că voi reveni la ea. Mai exact, la un subiect care a redevenit de actualitate: subiectul doctoratelor în România. Cum vedeți dvs. astăzi problema doctoratelor în România? Suntem o ţară plină ochi de doctori? E o situație normală?

LIZICA MIHUŢ. Aş dori să vă răspund prin cifre, cred, edificatoare. Aproape 100 de ani, mai exact, în perioada 1900-1989, în România au fost acordate sub 1.500 de titluri de doctor în științe. În Arad, până la evenimentele din decembrie, erau 4 și anume doctori în pedagogie, istorie, biologie și filologie. În perioada 1900-1999, numărul de doctori în științe a trecut de 1.000, iar în prezent cele 57 de universități de stat și universitățile private, prin cele 448 de programe de studii doctorale din cadrul celor 232 de şcoli doctorale, au acordat aproximativ 70.000 de titluri de doctor. Etimologic, cuvântul provine din latinescul „doceo, docere”, în traducere liberă: „cel ce știe ceva”, „cel învățat”. Problema gravă, dincolo de numărul mare de doctori în științe, este că doctoratul, în sine, și-a pierdut scopul inţial de înaintare în cunoaştere. Altfel spus, doctoratul nu a plasat România printre locurile fruntașe privind cercetarea științifică ci, dimpotrivă, ţara noastră se află pe ultimul loc privind publicarea de lucrări științifice în reviste de prestigiu internaţional. Îmi amintesc că eram 13 înscriși la concursul de admitere la doctorat pe doar două locuri iar examenul a fost foarte dur, obligativitatea fiind, în afară de pregătirea temeinică în domeniu, o contribuție personală ca problematică și cercetare științifică.

Există o mișcare care prinde tot mai mult contur în țara noastră: oameni importanți sunt decişi să renunţe la titlurile de doctor pe care le-au obținut cu multă muncă şi sudoare din cauza doctoratelor (altora) obținute peste noapte și a lentorii justiției în a se pronunța în problema plagiatelor, așa cum este cazul fostului premier Victor Ponta. Cum vedeți această mișcare?

LIZICA MIHUŢ. Începând cu anul 2005 , prin aderarea la procesul Bologna, România a deschis, larg, porțile doctoratelor, ajungându-se să se acorde, potrivit datelor statistice, în medie, peste 4.000 de titluri anual. M-aș bucura să existe o mișcare de renunțare la titlul de doctor dar nu o sesizez ci, spre surprinderea și revolta mea, se acordă, astăzi, titlu de doctor, fără a avea facultate și master în domeniu, fapt pe care îl consider inadmisibil. În calitate de conducător de doctorat, am propus și au fost aprobate de CNADTCU, 19 titluri de doctor în filologie în 14 ani, ceea ce înseamnă o medie de 1-2 doctorate într-un an, dar precizez că reușita la examenul de admitere la doctorat nu însemna și finalizarea acestuia, fiind mulți exmatriculați.

Ați fi dispusă să renunțați la titlu dvs. de doctor pentru a încerca să schimbați mentalități în această chestiune?

LIZICA MIHUŢ. Problema nu este de mentalitate, ci eventuala mea renunțare la doctorat nu ar fi percepută ca o atitudine de frondă, deoarece „piața” doctoratelor este, în continuare, atractivă. Doctoratul este considerat de mulți drept „o floare la butoniera” carierei publice și nu mai constituie o consacrare, o înaltă recunoaștere a competenței într-un anumit domeniu. Desigur, nu generalizăm, ci subliniem că sunt contribuții științifice excepționale, dar, în mod regretabil, sunt și numeroase plagiate, care au condus la relativizarea doctoratului. Fără îndoială, este foarte important conducătorul de doctorat. Dacă el însuși a plagiat și are sau nu o sancțiune pentru plagiat, cum să impună standarde de corectitudine și cum să coordoneze doctorate într-un domeniu pentru care nu are o minimă competență științifică, facultatea și doctoratul fiind susținute într-o altă specialitate? Problema este gravă iar propunerea Ministerului ca plagiatul să fie stabilit în justiție, printr-o sentință definitivă și irevocabilă, NU a fost promulgată de către Președintele României.

Dacă nu, atunci cum s-ar putea reveni la normalul din trecutul României, când doctoratele se obțineau muncind zi de zi, ani de zile, studiind fără oprire iar facultățile le numărai și pe ele pe degete? S-ar mai putea reveni la situația în care nu vei mai putea susține un doctorat decât în domeniul în care ai obținut diploma de licență (astăzi, din câte am văzut, poți să devii doctor și într-un alt domeniu de interes decât cel studiat până atunci)?

LIZICA MIHUŢ. Redobândirea credibilității științifice a doctoratelor va fi, cred, un proces dificil și de lungă durată. Evaluarea celor peste 200 de școli doctorale din universitățile românești, făcută de experți români și străini, prin finanțarea Băncii Mondiale (10.000-15.000 de euro/școală doctorală) este binevenită, dacă nu va fi politizată (ceea ce îmi vine greu să cred că nu se va întâmpla) și dacă nu se va renunța la formalism și „contexte” de amiciție și varii interese. Optimistă fiind, ca structură, îmi place să cred că, dincolo de evaluări, mai mult sau mai puțin subiective, valorile se vor impune. Românii nu vor accepta, sper, la nesfârșit, ca titlurile și ierarhiile să fie dobândite de impostori. Cunoscutul personaj literar Dinu Păturică, dacă ar fi „adaptat” zilelor noastre, ar avea, în mod sigur, titlu de doctor sau, eventual, ar putea fi conducător de doctorat. Dar, sper că va veni momentul când falsele valori vor fi marginalizate și când vom înțelege câtă dreptate are Președintele Academiei Române, dl.Ioan-Aurel Pop, când sublinia că „fără intelectuali și elite, o națiune nu poate exista”.