Poate ce voi scrie nu va impresiona pe nimeni, sau chiar mai mult, îmi va aduce o multitudine de comentarii negative asupra a ceea ce urmează. Și nu, nu mi-a cerut nimeni părerea, dar terminând o facultate de arhitectură și lucrând în acest domeniu, simt că este de datoria mea să mă exprim, făcând aluzie la frumusețea arhitecturală și făcând totală abstracție de materializările cotidiene.

Frumusețea în acest caz, nu este una de natură politică sau ideologică. Frumusețea arhitecturală este strict conectată la dezvoltarea noastră ca specie, face parte din trecutul, prezentul și viitorul societății în care trăim, dreaptă, egală și preocupată de adevăr.

Nu spun că în timp nu s-au introdus schimbări majore în partea de durabilitate și asistență pe calculator, în ceea ce privește rapiditatea modelării unei clădiri, maximizarea eficienței, simulări computerizate în caz de dezastre naturale etc., și au adus schimbări semnificative în filozofia arhitecturală, introducându-se totodată și noi calități și standarde.

Cuvântul „frumusețe” este un cuvânt de o conotație diferită în valorile artei și în ceea ce privește apartenența la explozia încrângăturilor vastului domeniu. Iar aspectul particular al frumuseții legate de lucrările din domeniul construcțiilor, precum valoarea lor naturală, performanța, sustenabilitatea, valorile culturale, frumusețea arhitecturală, împreună cu consumul redus de energie, pot redefini arta și arhitectura, retranspunând mediul înconjurător și poate deschide ușa către o nouă eră a criticii, a educației și nelimitarea performanței în sensul acesta.

Pereții au urechi și ferestrele ochi, iar zidurile acelor clădiri ancorate în clepsidra timpului, își varsă lacrimile prin crăpăturile glasurilor unor voci uitate în amprenta genezei lor. Cândva erau splendoarea orașului…azi, trec mări de oameni orbi pe lângă gloria lor, fără speranța redefinirii lor de altădată. Pe vremuri ce era stricat se repara, azi se aruncă în abisul uitării …

Arhitectura este considerată mama artelor, sublimul absolut, iar unicitatea sa este primordial preocupată de proprietățile fizice ale spațiului, de aranjament și proporțiile în proiectare, oferind spațiu desfășurării activităților vieții de zi cu zi, urmând ca arhitectura, pe lângă funcționalitate, cooptând cu o altă formă artistică pe care o definește fiind înglobarea societății, a politicii și a culturii care o întregește.

Epoca Renașterii a reprezentat renașterea vechilor proporții clasice antice romane și grecești în termen de umanism, concept de bază în epoca Renașterii timpurii, invocând schimbare de cultură, artă și arhitectură, iar Omul a fost centrul vieții și centrul gândirii. Până și în picturile acelor vremuri având ca referință trăsăturile umane, forma corpului, carnea, structura oaselor, artiștii doreau ca prin arta lor să arate bucuria vieții, supărare, frică, etc, sentimente transpuse pe pânze prin măiestria manevrării pensulei și a acurateții detaliilor, iar acest lucru a dus la o gândire mai profundă a artei; pe de altă parte, arhitectura a fost afectată și ea de umanism, iar arhitecții au început să se concentreze asupra omului, creând arhitectură cu caracteristici ce ofereau bucurie pură, sentimente fine și culori dinamice. Această mișcare s-a bazat pe unele principii precum secvența matematică generată de matematicianul Leonardo Fibonacci, care a condus la teoria rației de aur, precum și mulți alții care s-au inspirat din natură și din particularitățile corpului uman pentru a-și implementa fizic ideile.

Începând cu secolul al XIX-lea și secolul XX, arhitectura a asistat la mari schimbări în ceea ce privește ideile și perspectivele sale, datorită mișcării moderne, diferitelor avangarde și conceptului de modernism și futurism. Toate au dus la schimbări exuberante în ceea ce privește formele de proiectare conceptuală arhitecturală. Toate au fost un motiv pentru schimbări majore în formele de proiectare conceptuală arhitecturală. Minimalismul a fost introdus sub expresia/sintagma „Less is more” („Mai puțin înseamnă mai mult”), iar mai apoi apărând termenul de „durabilitate”, și astfel au început să apară noi aspecte de frumusețe arhitecturală în ceea ce privea performanța, reducerea consumului de energie, și a devenit destul de clar că, odată cu marea dezvoltare a tehnologiei și introducerea instrumentelor de proiectare computerizată în sfera arhitecturii, al algoritmilor, al parametrilor și al unor noi metode de construire (materiale mai practice, echipamente și scurtarea timpului de execuție al unei clădiri), că toți căutau noi aspecte și criterii după care să se măsoare valorile lor estetice.

La final, tind să cred că arhitectura centrului Aradului este una sublimă dacă ar fi restaurată și valorificată, totodată fiind inconfundabilă, la fel și arhitectura prezentelor cartiere rezidențiale și a celor ce vor urma a fi ridicate în viitor.

Nu cred în bine sau rău, ci cred în percepția omului asupra unui fapt, a unui eveniment sau a unui subiect asupra căruia i se cere părerea sinceră. Și astfel, înclin spre afirmația că fiecare privește arhitectura orașului prin proprii ochi și prin propriile experiențe trecute ancorate în esența firii asumate.

Pentru mine, Aradul vechi este frumos. Pentru altcineva, Aradul vechi este urât și fără speranță, fără leac, dar Aradul nou, cel în curs de dezvoltare, este unul cu potențial. Nu poți schimba mentalități, cum de altfel nu poți schimba oameni. Dar ăsta cred că e farmecul vieții.

Stud. Arh. Ada Jianu

Despre Ada Jianu

Încă de la 16 ani a știut că vrea să urmeze Facultatea de Arhitectură, chiar dacă cei apropiați i-au spus că „e o facultate destul de grea, de 6 ani” și au îndreptat-o mai degrabă către Facultatea de Arte și Design. Răspunsul Adei Jianu a venit imediat: „Un arhitect poate să facă ce face un designer, pe când un designer nu va fi niciodată arhitect! Practic împușc 2 iepuri deodată!”

„Încă de mică oarecum am știut că eu am venit pe acest Mapamond, încleștată de dorințe și cu un scop.

Acela că mi-am dorit și am mers mereu pe premiza că <Vreau să las ceva în urma mea!> Dar ce mi-am dorit eu pururi a fost să las ceva palpapil care poate trece de memoria vizuală estetică și a timpului, să dăinuie volumetric în clepsidra vremurilor ce vor urma, și să lase o frântură de amprentă în amintirea oamenilor. O <cicatrice> scrijelită etern în subconștientul abisal al eului fiecăruia.

Mi-am dorit să creez, să materializez circul imaginativ din epicentrul minții mele, să dau frâu liber sălbăticiei lăuntrice ce arde în magma sinelui, să fie ceva palpabil și, de ce nu, să pot pe alocuri să insuflu viață și să redau glas arhetipului <acasă>. Numele meu este Ada Jianu. Și sunt arhitect!”, se prezintă Ada Jianu.