Sunteți un actor cunoscut. Aveți în palmares foarte multe filme. Când a fost momentul în care v-ați decis că vreți să urmați această meserie?
Mircea Diaconu: S-a întâmplat în trepte. Nu a fost ceva brusc. Nu spuneam poezii, nu eram recitatorul clasei, nu aveam antecedente în domeniu. Făceam un liceu în provincie, la Câmpulung Muscel, un liceu drastic, sobru, cu un internat ca o cazarmă și profesori de modă veche. Eram în clasa specială de matematică până când, în clasa XI-a, făcând sport, am ieșit din sală și am traversat pe culoar. În acel moment pe acolo trecea un profesor tânăr, de germană, special, sensibil… care m-a oprit și a zis: „Intră în clasa asta”. Acolo erau cele mai frumoase și talentate fete din liceul nostru are cântau, recitau și pregăteau ceva. Lucrau la un montaj literar – muzical, un concurs între liceele orașului. Acolo, alături de ele, mai era un băiat care cânta foarte bine la fluier. M-a luat domnul profesor, m-a pus acolo, lângă acel băiat și m-a măsurat. Eram de aceeași înălțime – pardon, scurtime – și a zis: „De mâine vii aici la repetiții!”. M-am supus, nu eram un rebel… Am înțeles, până la urmă, ce vroia acel profesor. Îi trebuia un băiat la fel de scund pe partea cealaltă a unui semicerc pe care îl regizase el pentru spectacolul cu pricina. Ăla eram eu. Mi-a dat să învăț o poezie și apoi, m-a ascultat și mi-a zis: „Nu așa, măi băiatule, măi. Uite cum faci… te așezi către public și ții capul într-o parte, corpul în cealaltă parte și privești un metru deasupra oamenilor… Nu așa, la ei…”. Așa am făcut și am ajuns să particip la acel concurs între licee și la secțiunea recitare. La final am avut surpriza să fiu premiat, alături de o altă fată, de la un alt liceu, care spunea „Moartea căprioarei”, a lui Labiș, de plângea tot orașul… Atunci m-au remarcat profesorii, am început să fiu băgat și eu în seamă. După toate astea, la un moment dat, un alt profesor, tot de sport, cred că s-a supărat pe mine și a zis: „Mai bine te-ai face actor”, cu un gest așa, de „încurcă lume”, cumva… Și atunci am început să mă gândesc la asta și, într-o bună zi, când a venit tata la mine i-am zis: „Tată, ce-ai zice dacă m-aș face actor?”. S-a enervat groaznic și a zis: „Uită-te la tine cum arăți, cum poate să-ți treacă prin cap așa ceva? Știi tu literatură clasică? Știi tu ce fac actorii?”. Noroc că mama a ținut cu mine și a început un mic „război” în familie. Tata nu vroia ca eu să mă fac actor dar, pe parcurs, a înțeles că nu trebuie copilul chinuit să facă altceva decât își dorește și a zis să încerc, că o să mă potolesc eu singur după ce voi fi respins la admitere.
Dar ați intrat la facultate, ați început să jucați în filme, să deveniți cunoscut… A fost vreun rol, de-a lungul anilor, de care vă amintiți cu drag?
Mircea Diaconu: Îmi vin multe în minte, au fost foarte multe dar lumea trebuie să știe ceva foarte important. În clipa în care ești în postura de a face un personaj te legi de el. Se poate să îți iasă sau nu. Investești în el, te confunzi cu el, nu îl poți nega. Tocmai de aceea nu pot să aleg între rolurile mele. Fiecare a avut o lumină în el la momentul acela. Cele mai importante sunt cele care au rămas în memoria spectatorilor, nu a mea.
Că tot vorbim de filme… Ce părere aveți de filmele care se fac acum?
Mircea Diaconu: Eu sunt mai de modă veche dar trebuie să spun că sunt lucruri bune și lucruri mai puțin bune, la fel ca în orice altceva, în ceea ce privește filmele moderne. Validarea asta internațională a unora dintre ele mi se pare forțată, neadevărată. Filmul este a șaptea artă și, fiind a șaptea artă, trebuie să fie artă, nu reportaj. Ca gen sunt bine făcute dar nu există deloc creativitate. Un film trebuie să mă emoționeze, să îmi creeze o stare, să mă încălzească, să nu uit povestea ani de zile. Doi băieți care se bat într-o pușcărie, de exemplu, nu mă emoționează deloc. Mai sunt și alții care fac la fel ca ei. Foarte mulți dintre băieții tineri se duc spre astfel de povești. Desigur, lumea s-a schimbat, sunt alte gusturi…
Dumneavoastră ce filme preferați?
Mircea Diaconu: Sunt câteva filme care m-au marcat pe viață… „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, un film american genial, extraordinar, perfect. Există filme americane care nu-ți vine să crezi cât sunt de bune. Americanii, că despre ei vorbim acum, sunt „făcătorii” de rețete perfecte de filme…
Și un actor care vă place…
Mircea Diaconu: Gene Hackman îmi place cel mai tare și oricând ar fi, în orice moment sau situație, nu îl ratez. Și copiii mă sună, când știu că sunt filme cu el la televizor, să îmi spună. Neapărat trebuie să spun că îmi plac și western-urile de nu mai pot. Le văd și de mai multe ori, atât de mult îmi plac…
Diaconu şi „reţeta” căsătoriei
„De 33 de ani sunt căsătorit – spune Mircea Diaconu. Răbdarea și înțelepciunea. Mereu, în orice relație, mai ales în căsnicie, trebuie să ai, față de celălalt, înțelepciune și răbdare, să treci peste anumite lucruri, să existe loc de împăcare de fiecare dată, cu tine și cu el. E o construcție familia, cu ținte importante, majore și întâmplări mici și neplăcute. Dacă ești suficient de înțelept – să nu bagi în seamă prea tare mărunțișurile ci țintele mari- e în regulă și mergi mai departe ani și ani”.
„Eram elev de 10, dar nu conta asta pentru a fi popular, cum s-ar zice…”
CITESTE SI:
Mircea Diaconu: “E o moda ca tinerii sa plece “afara”! Mi se pare o …
Citiți principiile noastre de moderare aici!