În anul 1363 este atestată ca târg, ceea ce înseamnă că tradiția comercială a localității are cel puțin 660 de ani. Statutul său de târg apare de asemenea și în documente din anii 1475 și 1483. În perioada în care se afla sub administrația Imperiului Habsburgic aici se adunau mii de cumpărători și comercianți din zona podgoriei Miniș-Măderat și din împrejurimi, pentru a schimba mărfuri, animale și produse agricole. Un document din anul 1895 ne arată că la Pâncota se tranzcționau într-un an aproape 16 mii de animale. Caii, vitele, porcii și oile erau cea mai importantă marfă, pentru care veneau la acest târg locuitori chiar și din județele învecinate, dar la fel de bine se vindeau cerealele, brânza, uneltele agricole, dar în special produsele din piele, pentru care pâncotanii erau foarte renumiți.
Într-o sâmbătă frumoasă de toamnă, de-a lungul străzii Tudor Vladimirescu, oamenii se plimbă cu ochii la marfa frumos aranjată pe tarabe. Găsești aproape orice cauți, dar și produse care te fac să te oprești și să te întrebi la ce-or folosi. Tradiția încă se îmbină armonios cu civilizația. Producători de linguri de lemn, sau de mături de nuiele stau alături de comercianți de electronică second-hand. Din păcate, piața nu mai este și târg de animale, singurele vietăți expuse la vânzare sunt câțiva papagali și o familie de hamsteri.
Ceaune din fontă sau emailate, prese pentru struguri, coșuri de nuiele, ghivece cu flori, haine noi și second-hand, damigene împletite, cozi de lemn pentru sape și topoare, ligheane din plastic sau din tablă, butoaie de stejar, potcoave, site, pânze de fierăstrău, biciclete, cuțite de rindea, toate stau ca la expoziție, pe mese, sau direct pe jos, în așteptarea noului proprietar.
Partea de piață responsabilă cu legumele și fructele este însă la fel de apreciată ca întotdeauna. Grămezi de varză, pe care la cerere comercianții o și mărunțesc, vinete, ardei, roșii, mere, prune, sau struguri, așteaptă îmbietoare transferul de proprietate. Oamenii cu saci în spate ne amintesc de târgul de odinioară, dar acum marfa este îndesată în portbagaje, nu mai trebuie cărată până la gară.
Printre tarabe se simte acel freamăt specific locului, un amestec de negociere aprinsă și socializare relaxată. Pentru localnici și vizitatori deopotrivă, sâmbăta la Pâncota nu este doar o sesiune de cumpărături, ci un ritual social. Oamenii se opresc la o poveste, își salută cunoștințele și dezbat prețurile, transformând strada într-un veritabil spațiu al comunității. Aroma inconfundabilă a micilor care sfarăie pe grătarele improvizate la marginea pieței este imposibil de ignorat. Este popasul obligatoriu pentru oricine vrea să simtă pulsul autentic al târgului. Doi mici, o porție de ciolan la rotisor și cartofi prăjiți, acompaniați perfect de un pahar de must a fost exact ceea ce trebuia pentru a ne regăsi energia de a colinda mai departe prin târg.
Cu o mână pe sacoșa plină cu legume și cu cealaltă ținând o porție de mici calzi, clienții fac o pauză binemeritată înainte de a porni spre zona de vechituri, unde vânătorii de comori își petrec ore în șir scotocind după obiecte de colecție, unelte vechi sau cărți uitate de timp. Bricege de tot felul, binocluri care au prins războiul, sau foarfeci de viță de vie de vârsta bunicului sunt doar o parte din obiectele care au tendința de a transforma un privitor în colecționar.
“Piața din Pâncota are suflet, iar sufletul ei sunt oamenii care vin aici în fiecare sâmbătă. Pentru mine, acest loc înseamnă o moștenire pe care am primit-o de la înaintașii noștri și pe care avem datoria să o ducem mai departe cu respect. Lumea se schimbă, tehnologia evoluează, dar noi încercăm să păstrăm aici acea fărâmă de omenie care a făcut iarmarocul din Pâncota faimos încă de acum câteva sute de ani”, ne spune Dan Pocrișer, primarul orașului Pâncota.
Modernizarea a schimbat obiceiurile, căruțele au fost înlocuite definitiv de mașini, iar cântarele electronice au luat locul celor cu greutăți de fier, dar spiritul iarmarocului de altădată refuză să dispară. Piața din Pâncota supraviețuiește tocmai prin această capacitate de adaptare. Ea rămâne o punte vie între trecutul meșteșugăresc al podgoriei și pragmatismul prezentului, un loc unde fiecare sâmbătă scrie, cu răbdare, încă o pagină dintr-o istorie lungă de secole.
“Ne pare rău că nu mai avem animale ca pe vremuri, dar ne bucurăm când vedem tineri care vin să cumpere legume românești directe de la sursă, din portbagaje, direct de la pământ. Fiecare sâmbătă reușită, fiecare zâmbet dintre un cumpărător și un vânzător este o dovadă că munca noastră contează. Avem grijă de această piață ca de propria noastră casă, încercăm să o facem mai primitoare în fiecare săptămână, pentru că ea este, de fapt, oglinda comunității noastre.” continuă primarul.
La finalul unei alte sâmbete pline, e clar că piața din Pâncota nu supraviețuiește doar prin mărfurile de pe tarabe, legume și fructe de calitate se găsesc și prin alte piețe, ci prin legăturile nevăzute dintre oamenii care o animă.
„Vin maică în fiecare săptămână cu ceva de vânzare. Din ce fac îmi mai cumpăr și eu câte ceva, sau măcar o mașinuță nepotului. Dar și dacă nu aș vinde aș veni, mai schimb o vorbă, mai aflu una, alta, asta fac de mai bine de 60 de ani”, ne spune tanti Viorica, în vârstă de 73 de ani.
Atâta timp cât va exista respect pentru munca pământului și bucuria unei strângeri de mână la finalul unei negocieri, inima comercială a Podgoriei va continua să bată cu putere, ducând povestea mai departe în istorie.
Ioan 
