Piața Mică a devenit piața mare, iar asta nu doar de la dispariția Pieței Catedralei. Este locul preferat al celor care vor să cumpere direct de la țărani și nu vor să îmbogățească multinaționalele care controlează hipermarketurile. Dar oare câți țărani mai vând în această piață? Este suficient să te uiți la mâinile celor care îți pun produsele pe cântar sau în sacoșă ca să-ți dai seama că nu sunt aceleași mâini care au săpat pământul, au plantat, au plivit, iar apoi au cules roadele. Sunt mâini de comerciant. Țăranii autentici nu sunt mulți și de obicei produsele lor sunt mai puțin atrăgătoare decât ale celorlalți, nu au luciu și nici forme perfecte, iar câteodată poate mai au și câte un viermișor în chirie. Cea mai mare parte a produselor din piață provin de la importatorii de legume și fructe și sunt de fapt aceleași pe care le găsiți și în magazinele mari, doar că aici plătiți un pic mai mult pentru ele. Dar măcar vânzătorii sunt simpatici.

Poate doriți să cumpărați flori. Ești asaltat ca într-un bazar oriental.

„Ce vă dau domnu’? Uitați aici, am un buchet frumos. L-ați văzut? Mai am și altele! Nu știți ce vreți? Pentru cine e florile? Cât să fie? Am și ceva mai elegant. Să fie buchet, sau la ghiveci?”

Te deplasezi, uitându-te fix la flori, evitând privirea vânzătorului, dar dai de următorul, care te întâmpină cu aceleași texte. Până la urmă, reclama e sufletul comerțului, iar florăresele, așa agasante, au farmecul lor. Sau poate vă e poftă de brânză. Telemea, mai veche sau mai proaspătă, liptai, brânzică de vacă și mai nou cașcaval cu diverse condimente. Dacă prezinți încredere, vânzătorul, complice, îți face oferta cu glas scăzut:

„Carne de oaie vă interesează? Am o jumătate de miel. Proaspătă.”Treci mai departe. „Am fudulii de curcan!”

Oferta te izbește și îl privești cu oarecare milă. Oare cum s-o descurca?

„Asta-i boia adevărată, domnu’, e din Ungaria.”

Aprobi prin semne, privind pungile pe care singurul însemn este un abțibild reprezentând aproximativ culorile statului vecin. Doamna nu se lasă:

„Am mațe de porc domnu’!”

Dacă și asta e laudă, te întrebi ce-o fi cu oamenii ăștia, dar pleci grăbit, bucuros că le ai pe ale tale. E clar că oferta nu ar fi completă fără sectorul de farfurii, oale, agrafe, baterii, pensule, brichete, lanterne, mopuri, cuțite, ceasuri, panglici și toate celelalte mii de produse fabricate cu hărnicie în China. Un adevărat loc al producătorilor locali.

Printre mese, dar mai ales la intrări/ieșiri, ești din nou asaltat:

„O mașină de tuns, patroane? Sau un ceas?”

Dacă faci greșeala de a părea interesat, urmează o reclamă verbală a produsului, timp în care prețul acestuia scade la jumătate, iar dacă ești neam de traistă și nu cumperi, ți se șoptește cu o calculată indiferență:

„Am țigări.”

În parcare ești în zona de confort a cerșetorilor, care-ți fac marcaj strâns până la mașină și ești mai mult somat decât implorat:

„Dă-mi doi lei!”

Și poate că i-ai da, dar ai văzut cum cu câteva minute mai devreme fetița care-ți cerea, și-a golit păhăruțul de plastic cu monede în largul buzunar al celei care plângea de foame lângă ghereta de langoș, fiind expediată urgent înapoi:

„Treci la lucru!”

Tabloul e completat de doi polițiști locali plini de zel, la lucru și ei, care admonestează un șofer indisciplinat, de-a dreptul rebel, care a parcat cu jumătate de mașină dincolo de semnul parcării interzise.

Și totuși iubim Piața Mică. Ne place această pată vie de culoare din centrul Aradului, cu toate minusurile pe care le are, ne place că putem gusta brânza înainte de a o cumpăra, că putem bea o cafea în parcare, sau putem savura un langoș. Ne place vânzoleala de aici și acceptăm cu îngăduință că toate roșiile sunt de la Macea și toți căpșunii de la Covăsânț.