„A venit ca un tăvălug peste noi: într-o universitate din România, de zeci de ani, există o industrie mocirloasă: hărțuire, umilință, abuz. <Dom profesor>, de la înălțimea prestigiului, folosind ascendentul funcției, manipula oameni. Studente, multe de-a lungul anilor, au fost supuse unui tratament abject. Majoritatea, dezgustate, nu au spus nimic. Funcționa în SNSPA o rețea a șoaptelor – studentele se avertizau una pe alta: <să te îmbraci neutru>, <să nu te machiezi> – prădătorul privea de la catedră. Profesorul avea putere asupra destinului studenților. Deși toți știau, profesorul nu trebuia iritat, înfruntat, denunțat. Este o personalitate – <apărea și la televizor>. Asumarea unui statut public, ieșirea cu ostentație din confortul umbrei, mie îmi pare nepăsare absolută. Acele fete priveau, poate consternate, enorma diferență dintre indecența din biroul întunecat și erudiția exercițiului public; disimularea absolută, tranziția nonșalantă de la sulfurosul <dezbracă-te> la explicațiile docte asupra subiectelor zilei, în prime-time”, îşi începe Adrian Wiener pledoaria.

„Sigur că o astfel de situație nu poate exista fără complicități și tăceri. Poate unii dintre colegii lui îi îngăduiau comportamentul, privindu-l doar ca excentricitate – o comoditate inacceptabilă în interiorul eticii didactice. Din punct de vedere politic, există momente în care decidenții pot face ceva legat de aceste rețele întunecate de abuz sau corupție, perpetuate cu anii. Să contribuie la destrămarea tăcerii complice care este de fapt umbra în care acești abuzatori trăiesc. Cu siguranță, există complicitate instituțională, încrengături, dependințe. Deși toți știu, în jurul lor nimeni nu vorbește. De teama consecințelor, din comoditate, din rușine. În general, corupția industrializată, abuzul necontenit beneficiază de mediul steril al tăcerii. Portbagajul nesătul al lui Buzatu de la Vaslui, rețeaua <albanezului> Dumitrescu de la CJ Prahova, podul prăbușit al lui Arsene – toate sunt și consecința tăcerii – a funcționarilor publici, a celor din apropierea lor, a colegilor. La fel, comportamentul abuziv naturalizat în ani de zile al lui Alfred Bulai. De fapt, tăcerea e o formă de complicitate – un acord tacit”, a continuat deputatul USR. În final, Adrian Wiener trage şi niște concluzii: „Atunci când tăcerea e cumpărată, când politicienii cumpără bunăvoința presei și creează <mașini de spălat digitale>, când cumpără <știri pozitive>, de fapt creează și întrețin România lui Alfred Bulai. Atunci când jurnaliștilor de investigație, precum Emilia Șercan, li se înscenează kompromaturi, chiar de către instituțiile de forță, atunci când DIICOT cere ultimativ, precum celor de la Rise-Project, sursele, călcând în picioare independența presei. Atunci când plagiatele primitive – furtul intelectual – ale lui Bode și Ciucă sunt tratate ca frivolități marginale; atunci când luptă cu dinții, așa cum au făcut-o PSD și PNL, împotriva unei legi funcționale a avertizorului de integritate – oferirea de protecție împotriva sancțiunii instituționale pentru cel care denunță acte de corupție – de fapt, creează <mediu de cultură> pentru buzați, dumitrești și alfrezi”.