Nu întâlneşti în fiecare zi oameni precum Ana Pâncă. Am avut privilegiul de a o cunoaşte la sediul Crucii Roşii Arad, unde a fost premiată pentru activitatea pe care a avut-o pe front, ca voluntar de Cruce Roşie. În ciuda celor 90 de ani pe care îi duce în spate, în ciuda experienţelor dureroase pe care le-a trăit, am cunoscut o femeie cu mintea foarte limpede, cu trupul bine îngrijit şi cu sufletul plin de vivacitate. O femeie care nu s-a lăsat nicio clipă doborâtă de greutăţi, ci a devenit mai puternică.

Amintiri…

Avea 18 ani când s-a hotărât să fie voluntar de Cruce Roşie. Se întâmpla în 1944, la Bucureşti. Împreună cu câţiva prieteni, s-a înrolat în organizaţia „Voluntari pentru Ardeal”, cu scopul de a ajunge acasă, la Târgu Mureş. A depus jurământul, apoi a ajuns în Cetatea de la Alba Iulia. De aici a plecat direct pe front.

„Avioanele nemţeşti veneau şi secerau tot – case, oameni… au fost mulţi morţi şi răniţi. Noi eram surori de Cruce Roşie, eram chiar primul ajutor, stăteam la doi kilometri de front. Împreună cu doctorul, ajutam răniţii grav care veneau de pe front, le acordam primul-ajutor, le curăţam rănile – cap, picior, mână, ce aveau… –, îi pansam şi îi trimiteam mai departe, la spital. Cele mai multe răni au fost la cap şi la picioare. Veneau oamenii, erau puşi într-un fel de grajd şi… aşa urlau… nici nu puteam vorbi nimic cu niciunul, că ei doar ţipau de durere… Erau vai de capul lor! Nici nu apucam să dormim nopţile… le luam temperatura, îi pansam şi a doua zi plecau la spital. Dar mulţi au murit şi… erau lăsaţi acolo. Noi stăteam doar două zile într-un sat şi apoi plecam mai departe” – povesteşte Ana Pâncă, pentru Jurnal arădean/ Aradon.

Cel mai oripilant moment

Singurele materiale sanitare pe care le aveau la dispoziţie erau vata şi apa oxigenată. Faşele erau spălate şi puse la uscat pe o sârmă, după care erau refolosite. Toate acestea au făcut parte din viaţa tinerei Ana, vreme de cinci luni de zile. În timp, s-a obişnuit cu toate. Dar la început…

„La început, mi s-a făcut rău din cauza mirosului de sânge. Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieir: un băiat de 12 ani care se afla pe drum, în calea avioanelor care secerau tot, a fost adus la noi după ce i-a fost zdrobit osul piciorului, în zona genunchiului. Copilul a fost aşezat pe masă, iar medicul m-a luat pe mine şi m-a pus să îi ţin piciorul pentru ca el să îl opereze. De fapt, i-a tăiat piciorul mai sus de genunchi iar eu am rămas cu piciorul copilului în mână. Atunci mi s-a făcut rău. M-am albit toată şi am ieşit afară. După aceea m-am întors şi am continuat. Nu aveam ce face… Dar n-o să uit niciodată masa, băiatul de pe masă şi medicul aflat la celălalt capăt al mesei! N-o să-mi iasă niciodată din minte această imagine!” – spune, încă oripilată, Ana Pâncă. E cea mai îngrozitoare experienţă de care îşi aminteşte din perioada cât a acordat primul ajutor pe front.

Perspectiva prizonieratului

O altă spaimă pe care a trăit-o are legătură cu momentul când a aflat că ar putea fi luată prizonieră. „Din Alba Iulia, am trecut prin Someşul Rece şi Someşul Cald, apoi am ajuns în Ungaria – la Debrecen şi Miskolc –, apoi am ieşit din Ungaria şi am intrat în Cehoslovacia. Acolo, în Munţii Tatra, un căpitan ne-a spus că suntem înconjuraţi şi că există un risc foarte mare să fim luaţi prizonieri. Ne-a spus că e jale. A fost o veste îngrozitoare, am trăit o spaimă foarte mare. Atunci m-am speriat, am intrat în panică şi am ieşit la raport şi am cerut să plecăm acasă. Ni s-a aprobat cererea şi am fost trimişi, într-o maşină cu răniţii, la Oradea, de unde am luat trenul şi am venit acasă la Târgu Mureş” – îşi încheie povestea de pe front, Ana Pâncă. Pe lângă experienţele înfiorătoare prin care a trecut în perioada octombrie 1944-martie 1945, restul vieţii sale i s-a părut floare la ureche…