Povestitorul-iluzionist

Noul volum al lui Gheorghe Schwartz, – după definitivarea proiectului „Cei O Sută”, după publicarea celor 11 volume ce alcătuiesc o istorie alternativă a omenirii, – se numeşte „Enigmele infinite. Vocalize”. Sunt firimituri căzute de la masa de lucru a unui important scriitor contemporan. Un prozator care sfidează orice limită atunci când e vorba de puterea imaginaţiei:
„La fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul de pune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. (…) La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.”

Cartea vocalizelor „în Do Major” cuprinde 199 de „enigme veşnice, vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi, în primul rând întrebări repetate cărora li se tot caută răspunsul.” Pentru un scriitor atât de complex care cunoaşte toate mecanismele scriiturii paradoxale şi enigmele, parabolele şi ficţiunea sunt principalele atuuri cu care îl copleşeşte pe cititor. Printr-o tehnică numai de el ştiută, prozatorul opune un creator care (simulează că) nu ştie aproape nimic, unui cititor care află totul. E un enciclopedism ascuns, bine dozat, în formula acestei proze hibride, cum a numit-o chiar autorul. Un cercetător al operei lui Gheorghe Schwartz, George Morărel încearcă o încadrare în epocă a scriiturii şi esteticii prozatorului arădean, care prin viziunea sa ar anunţa „era wikipedismului, adică ieşirea din realitate şi intrarea în Wikipedia” (George Morărel, Cei O Sută de Gheorghe Schwartz, Amurg de postmodernism, Editura Tipo Moldova, 2014)

Nu întâmplător, de la o vreme, pasionatul şahist şi colecţionarul de pipe a descoperit Facebook-ul unde îşi lansează săptămânal pastila de proză. După cum, nu întâmplător, primul text sau prima vocaliză începe cu moartea lui Julius Zimberlan, un infarct survenit în timp ce încerca să descopere, să identifice un obiect din raftul bibliotecii sale. Autorul se joacă cu moartea dar ştie că ea face parte din marile enigme ca şi multe din faptele noastre proiectate, cum spune autorul, „în sferele infinite şi nelimitate de timp”. După cum ştie să haşureze aspectul de realitate implacabilă a morţii. Contrar unui detectiv care rezolvă misterul, creatorul potenţează enigmele asemenea poetului care, în numele cunoaşterii, nu striveşte „corola de minuni a lumii”. Evident că toate piesele acestui imens puzzle ce alcătuiesc un întreg fragil, sunt vocalizele unui virtuoz al prozei scurte şi foarte scurte, a poveştii şi romanului.

Prin câteva gesturi şi obiceiuri ale eroului său (defectele sunt întotdeauna mai intersante decât calităţile) dar şi printr-o experienţă în care îşi proiectează propriile eşecuri, Julius Zimberlan este un alter ego al Autorului. Un autor care nu renunţă la jocul borghesian (biblioteca e una din motivele sale preferate, în bibliotecă se petrece şi infarctul) al interferenţelor prin care în acest volum îşi dau întâlnire personaje din cărţile de povestiri anterioare: Gogh, Finch, Poyy, Poolo, Dan Adam ş.a. Tema trecerii e tratată metaforic şi ludic într-o proză scurtă şi şlefuită în care redescoperim rafinamentul unei imaginaţii debordante.

Psiholog al comportamentului şi al manipulării colective, Gheorghe Schwartz trece pe curat teorii mai vechi şi mai noi pentru a le încerca rezistenţa prin personajele sale. Aşa se întâmplă în anecdota a doua, Încă o enigmă, unde, de la primele propoziţii aflăm totul, într-o transparenţă totală, aflăm cine pe cine manipulează. Apoi se naşte o întrebare care la rândul ei perpetuează paradoxul şi excepţiile de la regulă. Şi astfel, printr-o strategie a verbului şi a povestitorului-iluzionist, cititorul e atras în vârtejul enigmelor istoriei, fără a mai fi eliberat. Sau se eliberază singur, urmând sfatul povestitorului care i se adresează discret, cum am văzut mai sus: „- Cititorule, îl poţi întâlni pe Julius Zimberlan în fiecare zi …” O replică ce demonstrează deschiderea și actualitatea, predispoziția spre dialog și atitudinea postmodernă a autorului și a personajelor sale.

Era wikipedismului

Criticul George Morărel încearcă o încadrare în epocă a scriiturii şi esteticii prozatorului arădean, care prin viziunea sa ar anunţa „era wikipedismului, adică ieşirea din realitate şi intrarea în Wikipedia”. ”