În 1929, femeilor știutoare de carte din țară li s-a dat dreptul să voteze, iar în anul următor, acestea au avut voie să candideze la funcțiile publice. Astfel, trei femei au devenit primele femei primar din țară: Luiza Zavloschi, în județul Vaslui, Elena Eisenberg, în județul Dâmbovița și Marilina Bocu, în județul Arad. Se întâmpla la Lipova, unde Marilina ajunsese cu soțul său, cunoscutul publicist și om politic Sever Bocu.

Marilina Bocu a fost aleasă în 1930, iar în mandatul său de primar, după cum scrie Ștefania Mihăilescu în volumul „Din istoria feminismului românesc : studiu şi antologie de texte (1929-1948)”, apărut în 2006 la Iași, „a putut să se ocupe de întreaga administraţie comunală. De la instalarea d-sale la primărie s-a schimbat întreg pavajul, s-a îndiguit Mureşul, s-a creat un abator, s-a introdus lumina electrică, s-a început clădirea primăriei, s-a creat un islaz comunal”.

Căsătorită cu Sever Bocu

Fiică a primarului din Sinaia, Marilina l-a cunoscut pe Sever Bocu în anul 1906, când acesta a plecat din Arad în Regat, cu intenția de a stabili contacte politice cu românii de acolo. După ceva vreme s-au căsătorit, iar după război s-au stabilit la Lipova, unde au cumpărat casa care astăzi este cunoscută drept „Casa Bocu”. Și-au întemeiat o familie, au colecționat artă, colecția lor devenind ulterior muzeu, însă povestea celor doi a avut un final tragic.

După instaurarea regimului comunist, fiica celor doi soți Bocu – Lygia, a părăsit țara împreună cu soțul, stabilindu-se în SUA. Cei doi nepoți ai Marilinei și ai lui Sever Bocu, însă, au rămas în grija bunicilor. În 1950, pe data de 5 mai, Marilina și Sever Bocu aveau să se vadă pentru ultima dată: omul politic, în vârstă atunci de 76 de ani, a fost arestat și întemnițat la Sighet. Chiar dacă i s-a promis că va fi lăsată în pace, un an mai târziu, în martie 1951, Marilina și cei doi nepoți au fost evacuați din casa de la Lipova, predând toate bunurile miliției. Au fost dislocați undeva în Moldova, până în aprilie 1954.

Acela a fost anul în care Marilina, cea care nu mai știa nimic despre soțul său, arestat cu patru ani în urmă, a decis să-i scrie lui Petru Groza, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române.

Memoriul către Petru Groza

„Soţul meu a fost ridicat în noaptea de 5 mai, ora 2 după miezul nopţii, 1950, de un căpitan Toth cu patru gradaţi de la Securitate, necunoscuţi, din Timişoara, fără ca din clipa aceea tragică să mai am vreo

ştire de la el. Copiilor şi mie, rămaşi stingheri şi nefericiţi mi s-a asigurat că, din ziua aceea, putem să ne continuăm opera, să primim vizitatori la muzeu, că eu voi rămâne şi voi fi toată viaţa custodele propriului nostru aşezământ în cinstea ţării, cu toate drepturile din partea Statului. După zece luni am fost ridicată şi eu, şi copiii, fără nici o explicaţie până acum trei luni. Astăzi sunt o ruină de abia scăpată cu viaţă şi nu mă mai pot ţine pe picioare, fără adăpost, fără un leu, fără familie, fără nici un semn al muncii mele din trecut, predând totul în grija Miliţiei din Lipova. Din acel an toate efectele noastre personale, îmbrăcăminte, lenjerie, tot strictul necesar.

Vin a vă ruga să aveţi milă de chinul meu groaznic, spuneţi-mi dacă soţul meu trăieşte şi spuneţi-i că eu aştept să-l revăd şi să-l îngrijesc, are acum 81 de ani. Este cel mai nobil şi iubitor tovarăş de viaţă, spuneţi-i că aţi trimis copiii părinţilor (nepoții fuseseră trimiși în SUA – n.r. ), să fie liniştit. Iar mie vă rog să-mi îngăduiţi a primi de la copiii mei veşti scurte de sănătate şi să le pot trimite şi eu un rând scris de mine, să pot primi un ajutor lunar de la ei, să nu fie prea greu pentru fratele meu, bătrân de 75 de ani, având şi el o grea familie de susţinut după fratele decedat”, scria Marilina Bocu, în 1954, în scrisoarea adresată lui Groza.

Groza i-a ordonat atunci unui viceprim-ministru al guvernului să rezolve problema, astfel că Marilinei i s-a aprobat un ajutor financiar. Mai târziu, aceasta a reușit să părăsească țara, stabilindu-se la Geneva, unde a decedat în anul 1970.

Sever Bocu

Născut în noiembrie 1874 la Șiștarovăț, în Arad, a fost unul dintre fruntașii românilor bănățeni, publicist, membru marcant al Partidului Național Român și ulterior al Partidului Național Țărănesc, susținător al Marii Uniri, parlamentar și ministru al României Mari – „Ministrul Banatului”. A fost arestat de regimul comunist condus de Petru Groza, pe 5 mai 1950, fiind încarcerat la Sighet, acolo murind în anul 1951, după ce un gardian l-a lovit cu bocancul în gură, sfărmându-i maxilarul.