Dacă îi iese, adică dacă revista prinde viaţă şi identitate, atunci poate să treacă la desăvârşirea visului său secret: acela de a deveni un leadership. Fie şi minuscul. Două sunt ipostazele în care plonjează el: fie ca succesor la cârma unei reviste mai vechi, cu brand, cu marcă (succesiunea poate fi de cele mai multe ori motivată, situaţiile contrare, totuşi existente, nu le discut aici). Fie, cel mai adesea să o fondeze el însuşi, cu orice risc, după gustul, criteriile, după chipul şi asemănarea lui. Să recunoaştem, în acest caz, nu o dată, actul lui este unul sacrificial, nu doar donquijotesc: îşi pune la bătaie tot venitul personal, uneori şi al familiei. În plus, în loc să urmeze o carieră didactică universita
ră, pentru care ar fi recomandat de calităţi personale incomparabil mai evidente decât cele ale majorităţii oportuniştilor din acest mediu înalt ştiinţific, preferă să se îngroape singur în hârtii, în şpalturi, în maculaturi. În cazul unei succesiuni la direcţia unei reviste de marcă, probabilitatea de a deveni un lider de opinie literară e incomparabil mai mare.
xxx
Există însă o situaţie, ce-i drept rară, câteva în întreaga ţară, în care noul redactor-şef (director) fondator al unei reviste nou-nouţe şi noul şef al revistei de cultură moştenite se intersectează până la identificare. Este situaţia revistelor de cultură editate (finanţate) de comunităţile locale: consilii locale, primării, biblioteci, muzee, teatre. Cele mai multe mensuale. Şi în această situaţie redactorii-şefi fac sacrificii personale, mai mari sau mai mici, pentru supravieţuirea revistelor, pentru finanţarea lor. De cele mai multe ori ei sunt confruntaţi cu autorităţi nu doar indiferente şi ignorante în materia în discuţie, culturală în general, literară în special, ci chiar ostile. Aici intervine abilitatea, gimnastica reverenţelor bieţilor redactori-şefi în faţa unor autorităţi cu care nu împărtăşesc în comun nimic altceva decât, eventual, argumentul, niciodată îndeajuns de convingător, că revista este principalul brand cultural al locului. Am depăşit gr
eu, nu o dată, în trecut, în ultimii 20 de ani, astfel de situaţii.
xxx
Revenim la puzderia de reviste de pe cuprinsul întregii noastre ţări. Constat, văzut de sus, de foarte sus, o situaţie stupefiantă. Sfidez, vreau să zic, pe oricine, instituţie specializată sau persoană aşijderea, care are o situaţie la zi riguroasă, ori măcar pe o perioadă de timp (să zicem după 1990, când fenomenul a devenit de masă) referitoare la numărul, numele, situaţia revistelor de cultură (cu sau fără ghilimele), fişa lor de istorie literară, periodicitatea apariţiilor etc. etc. Mai mult, nu cred că se ştie exact câte apar într-un anume moment, într-un judeţ. Nici măcar într-un municipiu, fie el şi Aradul. Aici sunt surprins, nu o dată, să descopăr un titlu nou. Aflu însă cu uimire că nu-i nou. El apare de atunci şi de atunci. Întrebare: e rău? E rău că apar atâtea publicaţii culturale (sau „culturale”) astăzi? Parcă le-ar stimula, paradoxal, mizeria socială de astăzi, criza economică, acest pseudonim al incompetenţei, prostiei, cinismului şi corupţie
i guvernanţilor noştri. E bine? Risc un răspuns. Revistele de cultură sunt o metarealitate românescă. Vreau să spun nu chiar o alienare, o retardare, o incapacitate funciară a românului intelectual de a trăi într-o lume mercantilă, excesiv pliată pe economic, pe valori materiale, pe ban. Aş zice că sunt folclorul cel nou: nu oral, ci scris. De aceea n-are nici un rost să le judecăm exclusiv valoric, după criterii elitiste. Ele trebuie citite aşa cum sunt ele scrise. Aşa cum e şi realitatea proximă, nemistificată, românească: bună şi rea, mizerabilă şi sublimă, detestabilă şi tragică.
Vasile Dan
Citiți principiile noastre de moderare aici!