Scurt istoric al alegerilor în România. Democrație și sistem electoral

Putem vorbi de alegeri parlamentare în România, odată cu adoptarea Constituției din 1866, prima lege fundamentală de la noi. Acest document a reprezentat premisele pentru viața politică care s-a desfășurat până după Primul Război Mondial. Sistemul politic din acea perioadă a fost reprezentat de două partide, anume Partidul Național Liberal – exponent al burgheziei care se cristaliza treptat – și Partidul Conservator – care reprezenta în principal interesele marilor proprietari de pământ.

Întreaga viață politică era astfel subsumată celor doi poli de putere, care au alternat la guvernare câteva decenii. Votul era unul censitar, mai exact puteau să voteze doar bărbații majori care aveau o profesie sau dețineau o afacere de pe urma cărora plăteau impozit. Marea majoritate a populației nu avea drept de vot. Practic, ambele partide care dominau viața politică susțineau că cetățenii nu sunt încă suficient de maturi politic pentru a liberaliza scrutinul. Fără îndoială, ne aflam în perioada respectivă la începuturile democratizării societății românești, epocă în care elitele noastre au împrumutat elementele fundamentale și instrumentele de guvernare din Occident.

În tumultul Primului Război Mondial, liderii politici români – mai exact exponenții PNL – precum și Regele Ferdinand au promis țăranilor, care compuneau în mare majoritate armata care lupta pe front, realizarea a două reforme fundamentale: reforma agrară și reforma electorală. Practic, țăranii urmau să primească pământ și drept de vot. Putem aprecia că în cazul României, dreptul de vot masculin universal, stipulat în legislația interbelică, a fost dobândit și prin jertfa de sânge a țăranului – soldat. Ca urmare, primele alegeri din România Mare s-au desfășurat în baza scrutinului universal.

Constituția din 1923, care a consfințit noile transformări teritoriale, sociale, politice și economice, a stipulat acest drept fundamental pentru cetățeanul român. În perioada interbelică, nu puteau vota femeile și militarii. Dincolo de teorie – trebuie să precizăm că legea fundamentală din 1923 era considerată printre cele mai moderne din Europa acelei perioade – , în practică lucrurile stăteau oarecum diferit. Se obișnuia ca Regele, ca monarh constituțional care domnea dar nu guverna, să desemneze prim-ministrul, care mai apoi își făcea cabinetul, guvernul, urmând să fie organizate alegeri. În întreaga perioadă interbelică, o singură dată s-a întâmplat ca guvernul care organiza alegerile să nu le câștige. Mai trebuie precizat că din rațiuni care țineau de contextul internațional și regional, aproape toate guvernele din perioada interbelică au introdus în perioada campaniilor electorale și de desfășurare a alegerilor anumite amendări ale drepturilor cetățenești, prin instituirea cenzurii și a stării de asediu. Aceasta însemna că erau interzise sau limitate adunările electorale și chiar anumite manifestări civice firești într-un sistem democratic. Putem pune aceste demersuri pe seama încercărilor de răspuns la unele provocări care existau relativ la existența statului național unitar creat în momentul 1918. În principal, aceste provocări veneau dinspre URSS, primul stat comunist din istorie, care, așa cum se cunoaște, nu recunoștea România Mare și chiar considera că aceasta s-a înfăptuit prin „imperialismul” clasei politice de la București. Trebuie să precizăm că exponenți ai comunismului sovietic au efectuat mai multe atentate pe teritoriul României, împotriva unor instituții și oficiali români, în perioada 1918-1925.

În scurtul interludiu democratic din perioada interbelică – în 1938 s-a instaurat dictatura regală carlistă – viața politică din România a fost dominată de două formațiuni politice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. Ca orientare în spectrul politic, observăm anumite mutații importante: dacă înainte de Primul Război Mondial, PNL evolua pe partea stângă a scenei politice, militând pentru modernizare și reforme, în antiteză cu Partidul Conservator, care evolua pe zona de dreapta politică, după Marea Unire, PNL era exponentul dreptei în timp ce Partidul Național Țărănesc asuma o identitate opusă plasându-se pe partea stângă a eșicherului politic.

Primele alegeri unde femeile au putut să voteze au fost cele din noiembrie 1946. Era însă un context politic intern grevat de demersul de instaurare al regimului comunist în țara noastră. Se știe astăzi în baza documentelor că aceste alegeri au fost fraudate de către comuniști în mod flagrant. Au urmat apoi, începând cu 1948, câteva decenii de comunism, care au anulat orice brumă de democrație și implicit de drepturi cetățenești. Observăm din cele de mai sus că democrația și sistemul electoral nu a avut realmente timp suficient pentru a se cristaliza într-o manieră adecvată în România. De aceea, numeroși analiști occidentali consideră că societatea românească se situează în prezent într-o fază de învățare a regulilor și jocului politic democratice.

Istoricul Antoniu Martin, membru în Uniunea Jurnaliștilor din San Marino

La începutul acestei luni, istoricul arădean Antoniu Martin a fost admis în Uniunea Jurnaliștilor din San Marino (USGI). De câțiva ani, Antoniu Martin publică în mai multe cotidiene de limbă italiană pe teme de geopolitică,istorie și cultură.

„La solicitarea unor prestigioase cotidiene din Italia de a publica pe subiecte legate de România, Republica Moldova și Balcanii de Vest, realizez colaborări relevante în presa de limbă italiană. În acest context, Uniunea Jurnaliștilor din San Marino a considerat de cuviință să mă admită ca membru, fapt care mă onorează”, a precizat Antoniu Martin.