În prima zi a absenţei lui, am aşteptat aproape două ceasuri. De la şcoală, picioarele mele – cunoscând bine drumul – au luat-o aproape în galop, fără să mă întrebe dacă vreau, spre locul cunoscut: parcul.
Mi-e atât de bine în „Copou”…Oricâtă emoţie mă încearcă, oricât de mult tresar la fiecare sunet sau zgomot, oricât aş fi de obosită, oricât aş fi de tristă, oricât de strânsă mi-ar fi inima: în parc mi-e atât de bine!
Nici nu ştiu să spun ce fac aici pierdută cu orele. Ştiu doar că le petrec într-o dulce aşteptare. Arareori remarc trecătorii. Îi remarc pentru că mă simt iscodită. Oare de ce, iscodită?! Şi-atunci mă tulbur şi mai mult şi îmi doresc să dispar pe loc, ca mărgica albastră din poveste. Şi când înspre mine răzbat frânturi de vorbe, din care nu pricep nimic… „frumoasă… ireală…..fascinantă” mă gândesc cu spaimă că sunt singură şi-n gândul meu îl chem, îi chem prezenţa ca să mă pun la adăpost…
Mi-e atât de dor de el…Nu vreau decât să-l văd venind pe alee, nu vreau decât, să-l zăresc plecând, nu vreau decât să-i conturez silueta cu privirile, nu veau decât să-l simt prezent….
Mihai…
Citiți principiile noastre de moderare aici!