Au trecut câteva zile de la încheierea festivalului internaţional de teatru francofon de la Arad şi, cu siguranţă foarte mulţi îşi vor aduce aminte de spectacolele de pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, de discuţiile din ateliere şi producţiile acestora, de cronicile din „Girouette”, de câte şi mai câte.
Dar, probabil, prea puţini îşi vor aminti „spectacolul” din culise, acolo unde s-au aflat „personaje” poate la fel de interesante ca şi cele de pe scenă, pentru că toate au jucat – roluri mai mici sau mai mari – în „Fenomenul Amifran”. Între acestea m-au impresionat trei familii – Batki, Maria şi Pavel – care nu au doar numitorul comun că sunt amifrani (spectatori sau implicaţi) ci şi că fiecare are câte doi copii (Patricia şi Robert Batki, Andrei şi Valentin Maria, Anda şi Kitty Pavel), care au fost, sunt sau vor fi în trupa de teatru „Amifran”.
Dar cum au vor atraşi de acest „miraj”, le-am lăsat să ne spună doamnele din cele trei cupluri…

Familia Maria

„Am venit de la București la Arad în urmă cu 8 ani cu gândul că stăm un an, să vedem cum e, și să ne întoarcem – ne-a spus Georgiana Maria. Dacă suntem azi tot aici e în mare parte datorită acestei minuni numită „Amifran”.
Inițial am intrat din curiozitate la un spectacol al trupei „Amifran” din Festival. Emoția, tinerețea și frumusețea tinerilor de pe scenă ne-a impresionat și ne-a convins să facem pasul către teatru. Copiii – Andrei, apoi și Valentin – au intrat în trupa „MiniAmifran” a prof. Gabriela Pavel, de la Palatul Copiilor Arad. Spectacol după spectacol am văzut cum cresc din ce în ce mai frumoși, mai deștepți, mai deschiși către plăcerea de a fi pe scenă și de a bucura publicul. Acum, amândoi sunt în „Amifran”-ul „mare”…
Pentru noi, cei mari „L’atelier de chant” de anul trecut a fost o provocare. Am avut plăcerea să descoperim 11 tineri talentați, deschiși și bucuroși de a face muzică. Au fost trei zile ce ne-au rămas în suflet și în inimă!
Fiecare nouă ediție a Festivalului înseamnă pentru noi toți o mare bucurie. Regrete? Da! Se termină prea curând!”

Familia Batki

Prima dată am auzit de Amifran în octombrie 2012, atunci când fiica noastră, eleva la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din Arad s-a înscris în trupă – şi-a început mărturisirea Liliana Batki. Domnul Didilescu, doamnele profesoare Filip Adriana şi Ungur Lucia au ghidat-o atât în munca la piesele de teatru cât şi la organizarea Festivalurilor Amifran. Ţin minte cât de mândră era că la Festivalul din 2012 a fost pusă să ia interviuri participanţilor, deşi, cunoştinţele ei în ale limbii franceze erau minimale. Dorinţa de a nu se face de râs, precum şi mândria de a se ridica la nivelul expectanţelor celor care au avut încredere în ea au îndemnat-o să se pregătească serios. Jocurile şi jovialitatea creatorului Amifran, dl. Didilescu, au ajutat-o să aibă încredere in sine, să dea curs liber imaginaţiei.
Acesta a fost inceputul…. Au urmat zile de muncă asiduă atât la trupa Amifran cât şi în studiul limbii franceze. Sunt convins că cele doua împreună au ajutat-o să ajungă la rezultate de care ea însăşi nu se credea în stare: spectacole la Pecs, Moscova, Grenoble, faza naţională a Olimpiadei de limba franceză, două săptămâni de experienţă în munca de ziarist la una din cele mai mari publicaţii din Strasbourg.
Timpul a trecut… Fetiţa din 2012 este acum o domnişoara de 18 ani sigură de ceea ce vrea să facă în viitor, sigură că se va descurca oricând şi oriunde o va duce viaţa în lume. În curând va preda ştafeta fiului nostru Robert care, după doar două luni, este prins de aceeaşi febră de care a fost cuprinsă sora sa acum câţiva ani: bucuria de a descoperi lucruri noi, de a crea, de a face parte dintr-un anturaj care să-i deschidă lumea.
Mulţumesc Amifran ! Îţi doresc să păstrezi acelaşi spirit mult timp de acum încolo ca să poţi modela şi alţi tineri, aşa cum ai făcut-o cu generaţiile anterioare”.

Familia Pavel

„Pentru noi lucrurile sunt un pic diferite – ne-a lămurit Gabriela Pavel. E o mică afacere de familie, cum ne tachinează Papa Didi. E marea mea familie încă din primul meu an de profesoară de limba franceză (1992). Este „soacra” pe care soţul meu a acceptat-o de la început. Cea mai mare dintre surorile Pavel – Anda – a urcat pe scena festivalului la 3 ani, în braţele lui Papa Didi; Kitty a făcut la fel. Înainte de a se alătura trupei Miniamifran, la 6 ani, ele aşteptau luna octombrie aşa cum alţi copii aşteaptă Crăciunul. Toţi prietenii fesivalului le-au văzut crescând. Întâi la Mini (timp de 8 ani) apoi la Amifran, cele două blondine micuţe au devenit domnişoare. Ele au crescut, într-adevăr cu Amifran, cu fiecare spectacol pe care l-au văzut sau în care au jucat, cu fiecare repetiţie, cu fiecare turneu, cu fiecare atelier. Văzându-le jucând împreună în trupa mare Amifran îmi bătea inima de emoţie şi de bucurie.
Când Anda – numită a doua mascotă a festivalului, în 1999 – a primit trandafirul de despărţire, sărbătorea 15 ani de participare la fenomenul Amifran. Şi acest trandafir nu e decât un simbol, căci ele nu vor părăsi niciodată această mare familie care le-a adus atâtea experienţe, atâţia prieteni, atâta fericire. Kitty are încă în faţa ei doi ani, înainte de a primi faimosul trandafir roşu care va marca plecarea ei în viaţă. Şi ştiu că vieţile lor nu ar fi fost aceleaşi fără tatăl lor adoptiv care „le-a luat de mână” pentru a le duce spre „mâine”, pentru a le da încredere în paşii lor, Merci Papa Didi, merci Amifran pentru aceşti ani minunaţi”.

De peste hotare

În „culise”am întâlnit şi câteva „pesonaje” de peste hotare atrase de „fenomenul Amifran”, care au participat la toate (sau aproape la toate) ediţiile festivalului: Dominique Jung (redactor-şef la „Dernieres Nouvelles d’ Alsace” din Strasbourg), Alain Kauff (care, de câţiva ani, colaborează la ziarul nostru cu minunatele-i fotografii din festival), Marc Danon (care vine la Arad încă de la Revoluţie), Anna Rossini (deşi a trecut de 70 de ani, vine la Arad, din Italia, în fiecare toamnă), Alfred Hamm (pictor francez, căsătorit de multă vreme în judeţul nostru, prezent, de fiecare dată, în loja teatrului cu soţia şi nepoata).