La Galeria Delta a avut loc, recent, vernisajul unei noi personale a pictorului arădean Nicolae Popa. Artistul, prin modul cum abordează imaginea picturală, se înscrie în categoria pictorilor abstracţi.
Arta picturii, ne-o spune Werner Hofmann, se desfăşoară între două limite extreme: „marele realism” şi „marea abstracţie”. Arta abstractă, la rândul său, îşi etalează gama de înfăţişări între două extreme, de asemenea: „lipsa de formă” (forma e relativizată) şi cealaltă parte, rigoarea formei. Mai exact putem ilustra cele două versiuni prin Vasili Kandinski, perioada abstracţiei lirice, începând cu prima acuarelă abstractă din istoria artei (o schiţă de peisaj de-a lui din 1910, găsită cu capul în jos în atelier şi acceptată ca atare) pe de-o parte şi, respectiv, absolutismul rigorii geometrice la Piet Mondrian.
Nicolae Popa, aparţinător postmodernităţii, preia soluţia abstracţionistă prin prismă proprie reuşind un ansamblu de pânze uniform şi coerent, ca viziune şi tratare a suprafeţei picturale.
Elementele cu care operează în elaborarea compoziţiilor sale sunt cele fundamentale pentru limbajul plastic: punctul, linia, pata (de culoare). Din continuarea şi articularea lor în doze diverse ele reuşeşte elaborarea unui ansamblu de lucrări amplu, percutant, puternic ca prezenţă, unitar, aflat deliberat sub semnul lui horror vaqui (teama de vid) specifică artei orientului apropiat, marcată de bogăţie cromatică şi densitate a semnelor plastice.
Pictura modernă, (e un loc comun) a suferit prima mare criză odată cu apariţia aparatului de fotografiat. Dorinţa pictorilor de a se exprima cu mijloace proprii, specifice limbajului picturii, a atins un apogeu în pictura abstractă. Abstract vine de la a abstrage esenţialul dintr-o realitate diversă, stufoasă. Arta abstractă a reuşit să facă din tablou o realitate nouă (care n-a mai fost până atunci), autonomă, netributară nici unui alt limbaj sau realitate văzută. Ea se instituie ca realitate sieşi suficientă asemenea unei muzici (a armoniilor cromatice de data aceasta) care încântă, bucură, crează stări prin raportări cromatice pure. Este ea însăşi, se prezintă pe sine şi prin ea sufletul artistului.
Motivul fundamental, devenit lait motiv la Nicolae Popa, este cel al labirintului. Labirintul ca simbol al „părţii noastre de umbră”, de subsol al fiinţei, e prezentat în unele pânze integral cu trasee abstracte şi cu centru sau (în majoritatea pânzelor) ca fragmente (transfocate) de labirint cu centrul undeva în afara ecranului pânzei.
Compoziţiile sale pornesc de la sugestii plastice venite din natură (secţiuni de frunză văzute la microscop, aripi de fluturi, etc.), din istoria veche a diferitelor culturi ale umanităţii (mayaşă, aztecă, arabă). El operează în general cu culori pure care, în unele cazuri (mai nou), prin juxtapuneri de roiuri de puncte de culori calde pe fond rece sau invers crează amestecuri direct pe retină (amestecul optic) dând de la distanţă impresia de game pastelate.
Expoziţia lui Nicolae Popa este rodul unui efort impresionant, are densitate, forţă şi percutanţă dar e şi rodul unei sensibilităţi subliniate, aşteptându-şi cu generozitate vizitatorii.
Citiți principiile noastre de moderare aici!