Vorbind cu lemnele si piatra

Se spune că pe cât îmbătrâneşti, tot mai mult îţi aminteşti de anii copilăriei. Ce ar cuprinde un tablou cu o astfel de secvenţă?

Mihai Takacs: Un tablou care să reprezinte anii copilăriei mele nu ar fi uşor de executat pentru că ar trebui să cuprindă prea multe secvenţe, dar în mod negreşit în acea lucrare ar trebui să fie casa natală din Şilindia, cu uliţele şi împrejurimile sale.

Când ai venit la Arad şi care a fost prima impresie?

Takacs: Prima oară am venit la Arad în 1968. Atunci am luat contact cu oraşul şi am început să îl iubesc. Dragoste la prima vedere şi, cât voi trăi, Aradul va fi marea mea dragoste. Clădirile impunătoare cu străzile largi şi deschise, parcurile, toate m-au impresionat. Atunci nu m-am gândit că acestea vor ajunge pe pânzele mele. S-a întâmplat mai târziu, după ce absolvisem o şcoală de sculptură şi am început să cochetez cu pictura…

În ce împrejurări te-ai apropiat de artă?

Takacs: Pot spune că în perioada petrecută în satul natal am fost atras de natură cu tot ce oferă ea. Îmi plăceau plimbările prin câmpuri şi păduri, mă atrăgea tot ce era frumos, pietrele de râu, rădăcinile copacilor. Au fost jucăriile mele din acei ani ai copilărie. Dar primul contact cu arta l-am avut prin 1972 când m-am înscris la o şcoală populară, la secţia sculptură, fiind elevul cunoscutului artist plastic arădean Emil Vitroel. După terminarea şcolii, am fost trimis la Lipova, unde frumuseţile oraşului de pe Mureş m-au atras şi atunci m-am decis să atern pe pânze Bazarul Turcesc, Cetatea Şoimoş, Mănăstirea Radna, precum şi dealurile din împrejurimi. Tot aici am avut prima expoziţie personală şi am înfiinţat un cenaclu de artă plastică.

Care crezi că a fost primul tău succes?

Takacs: Am avut norocul să organizez câteva expoziţii personale în Bucureşti, care au fost deschise de mari critici de artă ca Dan Grigorescu, Mircea Deac, Marin Mihalache şi am cunoscut personalităţi ca Dinu Săraru, care era directorul Teatrului Mic, unde am avut prima expoziţie şi am întâlnit mari actori precum Anda Călugareanu, Mitică Popescu, Valeria Seciu etc. La expoziţiile mele au participat personalităţi ca Fănuş Neagu, Eleonora Costescu şi alţii. Iar ziarele din acea vreme, Contemporanul, România literară, Flacăra, au publicat articole despre expoziţia mea. Pot spune că, pentru mine, a fost un mare succes.

O bună parte din creaţiile tale sunt inspirate de „peisajul citadin”. De ce ai ales această temă?

Takacs: Aşa este, peisajul citadin, este pe primul loc în creaţiile mele. Întâiul oraş care m-a atras a fost Aradul, dar nu a fost şi primul pictat. Pentru prima oară am pictat Sibiul unde, într-o tabără de pictură, am fost inspirat de peisajul oraşului, cu specificul său medieval. Apoi au venit, la rând, Aradul, Sighişoara şi toate oraşele pe unde am umblat, printre care Parisul a fost cel de care m-am îndrăgostit foarte tare dedicându-i chiar o expoziţie, „Parisul la Arad”.

Puţini arădeni mai ştiu că te ocupi şi de sculptură…

Takacs: Nu prea m-am lăudat cu asta. Am terminat prima şcoală la sculptură, sub îndrumarea prof. Emil Vitroel, în 1975. Am lucrat ca sculptor în piatră vreo 15 ani, la Coop. Constructorul. Am mai făcut, din când în când, câte-o sculptură mică dar şi una mare, care pot să spun că e, pentru mine, cea mai importantă realizare. Este vorba de statuia Sf. Ioan de Nepomuk, o lucrare de piatră de vreo 4 m., ce este amplasată pe str. Episcopiei (de fapt copie şi restaure a celei vechi, din 1729, prima statuie din Arad)

Ţi-ai amenajat, de curând, şi un atelier de sculptură?

Takacs: Într-adevăr, vreau din nou să fac sculptură. Simt nevoia să mă exprim şi prin această formă. Pentru asta mi-am amenajat un atelier (lângă cel de pictură) unde voi face sculptură mică, în special din lemn. Dar, după cum vedeţi, nu orice lemn. Lemnul pe care îl folosesc este de peste 100 de ani şi provine din râul Mureş, de unde l-am scos împreună cu poetul Vasile Leac. Este un lemn de stejar, foarte dur şi de o culoare foarte închisă, seamănă cu abanosul. Cioatele acestea (cum le-ar spune unii) parcă îmi şi vorbesc, îmi dau idei pentru ce ar vrea să fie artistic. Vor fi lucrări pe care le veţi vedea în curând în expoziţiile mele, alături de cele de pictură, şi sper să fie la înălţimea tablourilor mele.

Revenind la trecerea anilor, doi mari artişti plastici arădeni – Onisim Colta şi Ioan Kett Groza – şi-au rotunjit anii la 60, respectiv 70. Ei şi-au marcat aniversările prin excelente expoziţii retrospective. Ce ne va oferi aniversarea Mihai Takacs 60?

Takacs: Până atunci mai este un an. Puţin în calendar, mult în viaţa unui om. Va fi un an greu, multă muncă, dar care an n-a fost greu, care an a fost fără efort? Ca şi colegii mei, nici eu nu voi face altfel. Este o vârstă la care un artist ar trebui să ajungă la maturitate, ar trebui să facă un bilanţ cu toate realizările sale, cu tot ce a făcut până acum, să pună punct şi să înceapă un nou drum,ca un artist matur, cu multă experienţă. Pentru un artist, munca se termină odată cu viaţa. Aniversarea Takacs va fi printr-o expoziţie de pictură şi sculptură. Iar, dacă voi reuşi financiar, aş dori un album de artă care se cuprindă activitatea mea de până acum.

Talent plus muncă

Mihai Takacs nu mai ştie numărul lucrărilor realizate. Expoziţiile, în mare, ar fi peste 40, dacă le socoteşte doar pe cele mai importante. El crede „că valoare unui artist nu se ia după numărul expoziţiilor ci după calitatea lor. Cuvântul mare artist nu ştiu dacă mi se potriveşte. Sunt artist pentru că eu creez şi trăiesc din asta. Muncesc foarte mult, pentru mine definiţia succesului este: talent plus muncă. Şi, aş adăuga, pentru că îmi place ceea ce fac”.

„Dacă sunt inspirat, sub efectul unei stări sufleteşti, trebuie musai să o transpun pe pânză”