CURTICI. La începutul lunii februarie a acestui an s-au împlinit zece ani de la moartea poetului Francisc Vinganu (Vinga, 06.01. 1938 – Curtici, 02.02. 2004), învăţător în Curtici şi spirit boem. A murit aşa cum a trăit, regizându-şi parcă sfârşitul şi consumându-şi cu intensitate momentul final, scriind un poem pe peretele unui bar de lângă Gara Curtici. Ne-a lăsat cinci volume de versuri: „Acolo unde Dionysos” (1984), „Pasărea Van Gogh” (1995), „Blestemat de cocoşi” (1999), „Coşmar cu Paganini” (2002) şi „Ah!” (2005, postum). Într-o comunitate mică, poetul e privit mai mult ca o ciudăţenie şi angajamentul său existenţial nu e întotdeauna luat în seamă. Nici de oamenii simpli care îl cunosc şi nu-l citesc, nici de unii dintre colegii săi, nici de tinerii care aleargă mereu după divertisment. Dacă n-ar fi cărţile publicate şi textele unor critici, am putea să-l uităm. Am putea? Pentru cei care l-au cunoscut, e destul de greu să-l uite din cauza prezenţei sale vii şi puternice. Francisc creea emoţii, era un adevărat prestidigitator al cuvintelor şi al limbii noastre. Cu atât mai impresionant cu cât în venele sale nu curgea sânge românesc; era maghiar după tată şi bulgar după mamă. Dar s-a încăpăţânat să scrie româneşte chiar dacă făcuse studii liceale în limba bulgară, la Liceul pedagogic din Bucureşti. În capitală a cunoscut mari scriitori ai vremii, pe Marin Preda, pe Nichita, pe Mircea Dinescu şi pe artistul Florin Pucă şi revenit la Arad unde a frecventat mediile scriitoriceşti, fiind prieten cu Mircea Micu (la Şcoala specială din Şiria), cu prozatorul Florin Bănescu, cu Vasile Dan şi Horia Ungureanu, cu Dorel Sibii, dar şi cu artiştii Mircea Senic, Pavel Alaszu şi Ioan Kett-Groza.
Omul era un domn elegant, un boem care amesteca nobleţea cu exigenţa, dar mai ales era un poet seducător prin textele sale şi prin modul de a le recita. În idei şi în poezie era un spirit iconoclast care dărâma primele impresii, clişeele epocii şi textele oficiale. Ura sistemul comunist şi nu-i suporta pe activiştii de partid, nu suporta minciuna şi propaganda oficială. Voi da un singur exemplu, poemul „Control vamal” (care fusese cenzurat „Control”…) care foloseşte câteva imagini simple, aparent naive, pentru a reda starea de spirit a omului născut sub teroare:
„În ziua/ când m-am născut/ la un control minuțios/ asupra mea s-au găsit:/ un cap plin cu țipete,/ două mâini/ și alte obiecte/ de care/ nu mă puteam folosi./ M-au împachetat/ și am fost expediat/ viitorului./ Mult mai târziu,/ când mi-au făcut/ un super control,/ asupra mea/ au găsit:// o iubire,/
mai multe perechi de nervi,/ o colecție de idei/ și o moarte.”
Un poem care ne arată că Francisc Vinganu este posesorul unei formule lirice inedite, uşor de recunoscut, greu de confundat. Pentru cei care l-au cunoscut el rămâne un personaj tot atât de original şi pitoresc ca şi poezia sa. La zece ani de la moarte, poetul născut la Vinga şi trăitor în Curtici, rămâne actual prin curajul său şi prin meditaţia adâncă asupra existenţei.
Francisc Vinganu
„Pentru Francisc Vinganu – spunea Mircea Mihăieş – ingeniozitatea este a doua natură: delicat şi inflexibil, plin de candoare şi tăios, el trăieşte într-o lume a senzaţiilor şi a retoricii încântate de sine şi de jongleriile lingvistice în care se complace. Simple fulguraţii uneori, întrebări grave, alteori, poemele sale au ceva din naivitatea încântătoare a unui tablou de Rousseau Vameşul: o lume între vis şi tăcere, între supra-realitate şi banalul cel mai lipsit de poeticitate posibil”
„Lumea lui Francisc Vinganu e însă una a întrebărilor şi a mirărilor” (Mircea Mihăieș)
Citiți principiile noastre de moderare aici!