Vor scăpa facţiunile radicale de sub control? Răspunsuri optimiste au venit rapid, şi de la Ramallah, şi de la Ierusalim. Iar presa de toate limbile conchidea – sfârşitul erei Arafat este o oportunitate pentru pacea în regiune.
Opinia generală în Occident este că dispariţia lui Yasser Arafat a permis un progres în relaţiile isrealiano-palestiniene. Alegerea moderatului Mahmmoud Abbas la şefia Autorităţii Palestiniene, în ianuarie, a generat o deschidere de ambele părţi. Pe 8 februarie, la Aqaba, urma primul summit israeliano-arab la nivel înalt din ultimii patru ani.
Era şi prima întâlnire – sub auspicii favorabile – între Ariel Sharon şi Mahmoud Abbas, ca nou lider palestinian. Declaraţii optimiste, dar şi avertismente – Brigada Martirilor Al-Aqsa promitea atacuri, până la retragerea Israelului din teritoriile ocupate. Au urmat paşi concreţi. Tulkarem, Qalqilya, Bethleem şi Ramallah au fost predate palestinienilor. Apoi, cu riscul de a pierde sprijinul popular şi politic, premierul israelian Ariel Sharon a pus în aplicare planul de dezangajare – retragerea din coloniile construite pe teritoriul palestinian, ocupat în Războiul de Şase-Zile din 1967.
Scenele retragerii au făcut înconjurul lumii. În Cisiordania mai rămân însă 116. Întoarcerea refugiaţilor nu s-a produs, iar palestinienii nu au nici un drept în Ierusalim. Cu toate necunoscutele pentru viitor, un lucru este cert. Anul care s-a scurs de la moartea liderului palestinian Yasser Arafat, a adus evoluţii aproape de neimaginat anterior, pentru pacea din Orientul Mijlociu.
Mulţi sceptici ar spune că schimbările s-ar fi produs oricum, cu Arafat sau cu Abbas, pentru că Irakul este un focar de conflict suficient de puternic încât să elimine tensiuni suplimentare în Orient.
Citiți principiile noastre de moderare aici!