Al doilea sezon fotbalistic de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost fantastic, echipa lui Francisc Neuman a reușit eventul: pe lângă a doua „stea” prinsă pe blazon, ITA câștiga celălalt trofeu important al anului, Cupa României.
Aventura începe în martie, când arădenii sunt față în față cu Ripensia. Echipa timișoreană e departe de strălucirea interbelică, activează în liga secundă, și n-are cum să pună campioanei vreo problemă. ITA câștigă cu 3-1. Optimilie se joacă în aprilie, când roș-albii trec cu 3-2 de Universitatea Cluj. În sferturile de finală, ITA – Țesătoria Pitești 1-0. Țesătoria, antrenată de Jean Lăpușeanu, portarul naționalei României la Campionatul Mondial din Uruguay 1930, a oferit o replică tare de tot. Meciul a ajuns în prelungiri și victoria le-a revenit roș-albilor în minutul 118: „Bonyhadi aruncă din aut mingea la Kovacs, Justin și Gică Popescu greșesc, Kovacs centrează și Petschovsky marchează”. Era sfârșit de iunie.
Pleacă antrenorul Steinbach!
După câteva zile, contractul antrenorului Steinbach expiră. Cel care condusese ITA spre al doilea titlu ia decizia să nu continue la Arad și se întoarce în București. În scurt timp, e anunțat drept noul antrenor al CFR-ului. Textiliștii se mișcă repede și apelează iar la Gustav Juhasz, care știuse să gestioneze situația după plecarea lui Blum, cu un an înainte, și câștigase campionatul.
Încă un pas
Semifinala i-a opus arădenilor pe timișorenii de la C.A.M.T. După un meci incredibil, 6-0 (goluri Reinhardt, Kovacs, Dumitrescu III, Bonyhadi 3) pentru textiliști, cu timișorenii lovind de cinci ori bara!, ITA avea locul în finală.
Ultimul act…
… e programat pe 15 august 1948 la București, pe arena Venus. Peste 10,000 de oameni umplu arena până la refuz pentru ITA – CFR Timișoara. Rivalii lui Petschovsky & comp. ajunseseră aici după 4-1 cu UM Cugir, 5-2 cu Soccer Lafayette București, 2-0 cu CFR Turnu Severin și 3-2 cu Poli Iași.
Arbitrul Emil Kroner (aflat la a cincea finală de Cupă, record valabil și azi) e la centrul meciului. Gustav Juhasz începe cu Marki – Vass, Farmati – Băcuț, Pall, Petschovsky – Ad. Kovacs, Reinhardt, Bonyhadi, Stiebinger, Dumitrescu III. Omologul său, Balazs Hoksary, născut în Arad și consacrat pe malul Begăi, unde făcuse mare carieră la Chinezul și Ripensia, îi avea pe Boroș – Barna, Rodeanu – Cojereanu, Ritter, Woronkowski – Moniac, Csapo, Reuter, I. Kovacs, Avasilichioaie, Bădeanțu.
Aradul începe în forță și deschide scorul prin Adalbert Kovacs (7), dar replica vine după un singur minut, Woronkowski face 1-1 (8). CFR termină repriza în avantaj după golul lui Iosif Kovacs (38) și trofeul se îndepărtează de ITA. Textiliștii revin în actul secund, Reinhardt înscrie pentru 2-2 (56). Revigorați, arădenii atacă și mai puternic pe final de meci și explodează de fericire la reușita lui Băcuț (82), care aduce marea victorie, 3-2 scor final.
ITA, mai bună fizic
„Așadar, ITA a cucerit și Cupa RPR și a egalat performanța reușită o singură dată în footballul nostru de Ripensia din Timișoara: campioni și deținători ai Cupei”, remarca Petre Gațu. Reținând și ținuta jucătorilor, jurnalistul oferă detalii importante în cronică: „Dacă prima repriză a aparținut teritorial timișorenilor și a doua arădanilor; dacă aceștia din urmă și-au păstrat puterea defensivă tot timpul matchului; dacă timișorenii au sfârșit jocul obosiți iar arădanii capabili să mai joace și prelungiri; dacă, în sfârșit, campionii au câștigat majoritatea duelurilor pentru balon și au ajuns mai repede la el, acestea se datoresc faptului că au avut o mai bună pregătire fizică”.
Adalbert Pall, căpitanul echipei, e primul care ridică trofeul deasupra capului, după ce-l primește de la Tudor Vasile, secretarul FRF. Fericiți, fotbaliștii se grupează pe două rânduri pentru poza victoriei și medaliile li se potrivesc perfect.
1953: „Cel mai mare triumf al vieții mele”
După campionatul cucerit în 1950, urmează un loc 4, apoi un „bronz” național, în 1952. Doi ani, antrenorul arădenilor fusese marele Gheorghe Albu, multă vreme deținătorul selecțiilor în echipa națională, cu ale sale 42 de meciuri. Petschovsky plecase la CCA, Băcuț II își urmase fratele la Dinamo, Boitoș ajunsese la Dinamo Brașov, Marki era la Constructorul Constanța, iar veteranul Pall a făcut un pas mai jos, la AMEFA. Cibi Braun a preluat echipa și a schimbat liniile, introducându-i tinerii Dodean, Popovici, Popa, Balaș, Sereș, Szuhanek, Szakacs I sau Lupeș. Adalbert Kovacs abandonase fotbalul, dar experimentatul antrenor îl convingea să ia din nou crampoanele în picioare. Din garda veche – Vass, Farmati, Mercea și Dumitrescu. Apar două întăriri de marcă, Vaczi și Serfözö și de aici se formeză lotul care aduce a doua Cupă a României la Arad.
Drumul spre finală
Aradul începe competiția cu victorie clară în fața concitadinei Spartac, 3-0, iar în optimi îi administrează o nouă înfrângere rivalei de la Locomotiva Timișoara, 3-1 pe terenul acesteia din urmă. În sferturi, Flamura Roșie trece de cealaltă timișoreană, Știința, 4-1, tot în deplasare. Semifinalele îi opun arădenilor pe cei de la Știința Cluj. Meci dârz, 1-1 la finalul timpului regulamentar de joc, 2-2 scor final după prelungiri și oamenii lui Braun merg în finală grație celor două goluri marcate pe terenul adversarei.
„Militarii” trec cu 2-0 de Locomotiva Iași, cu 4-1 de Spartac București și cu 2-1 de Flacăra Ploiești. În semifinale îi elimină pe rapidiști, 1-0 cu Locomotiva București.
Învingându-l pe Petschovsky
Finala Cupei României era programată pe 29 noiembrie 1953 și era prima care se juca pe proaspăt construitul stadion „23 August”. O cifră incredibilă, 60,000 de spectatori! Bucureșteanul Mihai Popa a fost delegat să conducă Flamura Roșie – CCA București.
Rezumatul finalei îl făcea antrenorul Cibi Braun, în stilul său fermecător. „Eu venisem cu mânjii mei. Militarii băgau în foc batalionul de aur, cu Voinescu, Apolzan, Bone, Petschovsky, Tătaru et comp., 0-0 până în ultimul minut! Dar deodată Alexandrescu se enervează, trece ca o zvârlugă prin toată apărarea arădeană și pălește odată mingea, ghiulea, nu altceva! Kiss, portarul meu, e pe jos, dar balonul izbește bara, gata s-o dărâme, și sare în teren. „Peci” vine ca o furtună din urmă și se repede să puște mingea în plasă, a sărit însă prea devreme, așa că Lupeș a degajat lung în tribună și publicul n-a mai vrut să dea balonul. Uf, Doamne, bine c-am scăpat! Au urmat prelungirile. Iar în minutul 112, Apolzan, cel mai bun de pe teren, comite singura greșeală din tot meciul: vrând să dribleze în careu, pierde balonul la Vaczi. Negriciosul zice „mersi” și îl expediază în plasă. A fost cel mai mare triumf al vieții mele. Jucătorii m-au luat pe umeri și m-au purtat cu cupă cu tot în jurul terenului”.
Braun jucase cu Kiss (Popovici) – Szucs (Lupeș), Kapas, Farmati – Carpineț, Serfözö – Popa, Vaczi, Kovacs, Mercea, Dumitrescu III. Dincolo, antrenorul Ilie Savu i-a avut în arenă pe Toma – Zavoda II, Apolzan, Ivănescu – Onisie, Bone – Zavoda I (Moldovan), Tătaru I, Alexandrescu, Petschovsky, Karikas.
Cupa o primesc arădenii de la I. Vaida, vicepreședintele Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport, apoi, cu medaliile și trofeul, vin unul lângă altul pentru încă un instantaneu memorabil, rămas pentru eternitate.
biciclistul says: 
Micutzu 
urmas says: 
Bubu says: Gratian says:
Me 
Mihai 
Florin says: 
oscar says: 
RaduO says: 
