Veți spune că e precampanie electorală, așa că acuzele ies la iveală mai iute decât niciodată. Și poate așa și este, dar tot am decis să ne oprim la această postare pentru că subiectul doare. Pentru că își strigă nedreptatea de ani de zile, fără ca autoritățile locale, responsabile de această nedreptate, să se rușineze măcar.

Despre ce este vorba? Despre faptul că arădeanul Claudiu Cristea a revenit pe un subiect despre care a scris în urmă cu doi ani următoarele: „AZI, ACUM 150 DE ANI, (la 1 august 1868), trupa lui Mihail Pascaly dădea prima reprezentație în Arad, la Teatrul Hirschl (azi, Teatrul Vechi). Din trupă făcea parte și tânărul Mihail Eminescu, ca sufleur. Mă gândesc că poate printre alte nedei, jocuri populare, mici și bere, festivisme cu iz electoral și populist – toate finanțate din bani publici – ar fi meritat să fie marcat cu o oarecare smerenie și acest moment. E vorba de 150 de ani și tare ne mai place să rostim cuvinte ca Eminescu, Luceafăr, români, românism sau Centenar. Spre cinstea lor, maghiarii din Arad și-au adus aminte că tot în acest an a fost dat în folosință primul teatru din Arad și au sărbătorit acum câteva săptămâni «200 de ani de teatru maghiar la Arad». Un sincer bravo! Dar știm că evreul Iacob Hirschl, prin actul său de mecenat, a făcut posibil ca toți cei din comunitatea arădeană să aibă acces la arta dramatică, iar turneul lui Pascaly din august 1868 stă ca mărturie. În urma succesului reputat, reprezentațiile s-au prelungit mai mult de o săptămână, până la 9 august. Rămâne întrebarea – unde să fi marcat autoritățile de astăzi momentul?”. Cristea a revenit pe subiect doar să adauge trist, în 1 august 2020,următoarele: „Trec anii, trec mandatele…Oare rușinea ne va trece vreodată?”.

Nu ne-a trecut. La 150 de ani, administrația nu a marcat defel acest eveniment, deși nu avem foarte multe evenimente culturale care ar merita osteneala autorităților locale. Nu a făcut-o nici după un an, la 151, și nici după doi, la 152. 1 august 2020 a trecut tot fără ca autoritățile să menționeze de Teatrul Vechi, Eminescu, trupa lui Mihail Pascaly și prima reprezentație de la Arad. Nu o va face probabil nici anul viitor, nici când anii vor fi din nou… rotunzi. Și va fi așa pentru că Eminescu și trecerea sa prin Arad, cândva minunatul nostru teatru, acum o paragină, sunt doar subiecte lipsite de interes și fără capital electoral, iar în spatele lor e tona de orgoliu a celor care conduc destinele Aradului.

În timp ce Oradea cumpără pe lege clădirile valoroase ale urbei și le transformă în muzee și centre multiculturale, la Arad autoritățile se fac de zeci de ani că nu există în urbea noastră ponosită cel mai vechi teatru din Transilvania. Nu trec niciodată pe acea stradă, nu își amintesc niciodată de bijuteria pe care o au acolo și niciodată nu vorbesc despre Eminescu, teatru, Casa Hirschl. Își amintesc de imobil doar când vor să-i mai dea o palmă proprietarului, fără măcar să le pese că palma aceea ne doare pe noi, pe toți, mai tare decât pe proprietar în sine. Pentru că, în timp ce pentru proprietar e doar un război pe care îl poartă deja de ceva vreme, de voie, de nevoie, pentru noi toți ceilalți, cărora ne mai pasă, e rușinea despre care vorbea Cristea, care nu ne va trece niciodată.

În timp ce tăcerile lor pe temă și încercările lor repetate de a ascunde sub preș întreaga greutate a unei clădiri pe care istoria nu o va lăsa să moară, sper, nicicând, nici măcar după ce aceasta se va prăbuși pe trotuar, ca vecina sa de stradă, nu îi vor face să se roșească nici măcar pentru o secundă, ruina de pe Gheorghe Lazăr ne va vorbi nouă mereu despre impotența culturală de care suferim în masă. Totul, desigur, pe versurile marelui poet național.