Aradul nostru, Aradul lor

Din ele ne-am adunat mândria manifestă că
suntem arădeni, că suntem copiii acestui
oraş, cu un trecut demn şi cu predecesori demni
de toată lauda. Pentru mine Aradul este spaţiul
binecuvântat în care am dobândit
conştiinţa sinelui, unde am buchisit, unde am
avut dascăli eminenţi. Aradul este (era)
oraşul liniştit în care oamenii, de toate
vârstele, se plimbau în tihnă pe
„Corso” ori pe „Mal”, după un
ritual împământenit de generaţii. E
Teatrul, Palatul cultural, Aeroportul, multitudinea de
fabrici în care aveam tradiţie, unele fiind
unice în ţară, prin profilul
activităţii lor. E Mureşul, e Cetatea care
ne stimula imaginaţia. Dar, nu mai puţin, Aradul
este UTA. Nu o să uit niciodată bucuriile ori
supărările trăite în spaţiul
stadionului, ridicat, în mai puţin de un an, de
baronul Neuman. Nici cu câtă sfială,
în amestec cu bucurie şi mândrie, am
călcat pe iarba pe care călcaseră
atâţia fotbalişti exraordinari.
Număram zilele şi orele dintre două meciuri,
îndemnând parcă timpul să fugă
mai repede şi să revin pe stadion. Am văzut,
de-a lungul anilor, echipe mari, jucători mari. Am
trăit extazul unor titluri de campioni, am trăit
şi durerea retrogrdărilor. Iar cu
sfârşitul de acum, pot zice că le-am
trăit pe toate. De ce spun toate aceste fleacuri? Din
nevoia de a-i înţelege, pe cât posibil, pe
cei care au venit printre noi, din toate zările. Care
nu au, nu aveau cum să aibă, starea noastră
de spirit. Pentru ei, Aradul nu va fi niciodată
punctul de întâlnire al minţii cu inima,
al gândului cu sufletul. Ei nu văd în
Aradul nostru decât un oraş ca oricare altul,
dar un spaţiu generos, în care te poţi
îmbogăţi repede, onest ori fraudulos,
abuzând adesea de bunăvoinţa naivă a
cetăţenilor. Nu e de mirare că ei nu simt
nimic pentru Arad, că puţin le pasă de UTA.
N-au amintiri, n-au trăiri şi nici nostalgii. Nu
au nimic din ce avem noi. Sau, din ce-am avut
odată?

Tristan Mihuţa