Presiunea pe Cabinetul Tăriceanu este evidentă, iar PNL este în fierbere. Unii dintre liberali cer remanierea guvernului. Recurgând la remaniere, Tăriceanu ar putea să-i dea un nou bobărnac preşedintelui Băsescu – avansând Parlamentului propunerea Noricăi Nicolai ca ministru la Justiţie.
Probabil, parlamentarii ar accepta-o pe Nicolai, iar Traian Băsescu ar da, la rându-i, în clocot. Alţi liberali propun retragerea de la guvernare. De-o fi una, de-o fi alta, tensiunea este mare şi în PNL, şi în guvern.
De cealaltă parte, preşedintele Traian Băsescu se plângea, zilele trecute, într-o intervenţie televizată, că nu poate conlucra cu Guvernul, opinând că este nefiresc ca instituţiile statului, respectiv Guvernul şi Preşedinţia, să nu poată coopera în interesul ţării.
Preşedintele plasa toată vina pentru scurt-circuitul instituţional doar în curtea Guvernului. La urma urmei, nu este nimic curios în atitudinea preşedintelui, pentru că este conformă cu felul său de a fi. Preşedintele Băsescu forţează mereu ideea că dumnealui este singurul politician cumsecade, că doar dumnealui se gândeşte la popor – toţi ceilalţi politicieni fiind blamabili şi demni de dispreţul electoratului.
A reiterat această idee (altfel, absurdă) în amintita intervenţie televizată. Or, este greu de acceptat o asemenea pretenţie. Electoratul nu este nici orb, nici lipsit de judecată.
Dimpotrivă, cetăţenii văd şi înţeleg ce se petrece, încât puţini mai sunt aceia care văd în Traian Băsescu, în faptele sale pe „omul bun”, pe Făt Frumos în luptă cu zmeii cei răi. Pe când se afla la Bucureşti, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy vorbea despre arta compromisului.
Despre aportul compromisului la câştigarea echilibrului şi la coagularea forţelor politice în vederea asigurării progresului. Nu ştiu dacă preşedintele Băsescu a ascultat ce spunea Sarkozy în Parlamentul României. Nici dacă vorbele preşedintelui Franţei au stârnit în mintea lui Traian Băsescu vreun ecou. Probabil, că nu. Dacă Traian Băsescu ar fi omul de excepţie care se pretinde, ar fi făcut şi imposibilul ca raportul dintre instituţiile statului, respectiv din Guvern şi Preşedinţie să fie unul firesc. Ar fi recurs la un compromis în interesul românilor. Ar fi lăsat orgoliul deoparte, amintindu-şi că a câştigat preşedinţia cu o urare-promisiune: „Să trăiţi, bine!”.
Din păcate pentru el, pentru noi, s-a angajat într-o luptă oarbă, interminabilă, păguboasă. O luptă a orgoliilor neînfrânate, a minţilor care refuză logica, a creierelor inundate de veninul ambiţiei de răzbunare. Aşa se explică acest război tâmpit pe care preşedintele şi premierul l-au transformat într-unul naţional, potrivnic intereselor ţării.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!