Cum Emil Constantinescu nu s-a bucurat de acelaşi interes, atunci când îşi aniversa ziua de naştere, nu ne rămâne decât să constatăm diferenţa. Doi preşedinţi, două atitudini.
Este fapt probat că Ion Iliescu a marcat în mod pregnant anii de după căderea lui Nicolae Ceauşescu. Pentru unii a fost o pacoste; alţii îi apreciază contribuţia. Probabil că adevărul este, ca de obicei, undeva pe la mijloc. Rămâne istoriei să-l judece cu sângele rece pe care-l va induce în gândire detaşarea de presiunea emoţională a clipei.
Ce i se reproşează lui Ion Iliescu? De-a lungul vremii, a fost acuzat că ar fi confiscat revoluţia. E greu de dovedit aşa ceva şi este greu de presupus că ar fi putut s-o facă de unul singur. Moscova, Washinton, multe cancelarii europene au concurat la răsturnarea lui Ceauşescu şi la instaurarea unei noi ordini în ţară. Nu puţini au fost şi sunt aceia care-i cer socoteală lui Ion Iliescu pentru morţii revoluţiei. Sau pentru mineriadele care au agresat ordinea şi stabilitatea ţării la începutul anilor 90. Imagini şi documente stau mărturie „conlucrării” lui Iliescu, în timpul mineriadelor cu „ortacii” din Valea Jiului. Dumnealui explică apropirea de minerii revoltaţi prin dorinţa de-ai tempera în furia lor şi de-ai determina să părăsească Bucureştiul. Tot în apărarea sa, mai invocă faptul că mineriadele s-au repetat şi pe vremea lui Emil Constantinescu. Sunt argumente care pe unii îi conving, pe alţii nu – în funcţie de raportarea fiecăruia la scena politică, de subiectivitatea care este inevitabilă oricărui demers ce se pretinde a fi doar logic.
Reproşurile care i se aduc lui Ion Iliescu vor fi decelate şi evaluate de istorie, iar acuzele cad în sarcina justiţiei. Cu aceeaşi subiectivitate inevitabilă, i-aş reproşa lui Ion Iliescu natura ezitantă a mai tuturor demersurilor sale, îndeosebi a celor de la începuturile democraţiei. Iliescu a preluat puterea fiind convins că va fi următorul secretar-general al PCR. Oricât de mare om politic se pretinde a fi, dumnealui n-a înţeles că România se rupe de comunism. S-a transformat mereu într-un arici când a fost vorba de paşi radicali în viaţa politică ori în punerea temeliei economiei de piaţă. Privind în urmă, Ion Iliescu se aseamănă cu un ins luat şi dus de curent, dar care se agaţă în cele din urmă de orice îl fereşte de înec, adică de pierderea puterii. Iliescu, altfel spus, n-a fost un deschizător de drumuri. Mai curând, torentul devenirii noastre postrevoluţionare a fost cel care l-a purtat spre ziua de mâine. De aceea, trebuie să-i remarcăm simţul politic, asimilabil cu simţul de conservare. Vorbim de o calitate sau de un defect? Depinde din ce unghi privim lucrurile.
Sunt însă destul de mulţi şi cei care văd în Ion Iliescu un mare om politic. Contribuţiei sale la devenirea României i se asociază înţelepciunea cu care, în martie 90, a ştiut să aplaneze conflictele de la Târgu Mureş, salvând România de la o dezmembrare asemănătoare cu cea a Iugoslaviei. De fapt, dacă mă gândesc bine, ezitările, teama lui Ion Iliescu de reacţii imediate au fost asimilate în timp, de opinia publică, drept o calitate care însumează cumpătarea şi înţelepciunea. Şi n-ar fi exclus ca, uneori, ezitarea să facă mai mult bine unei ţări decât pripeala.
Iliescu a fost, vreme de mai bine de zece ani, preşedintele României. Mulţi l-au simpatizat şi mulţi s-au reîntors la el după ce n-au fost convinşi de alternativele care li s-au oferit, la un moment dat.
Aşa se explică faptul că Ion Iliescu n-a murit din punct de vedere politic. El este şi astăzi, la 78 de ani, viu, activ, capabil să influenţeze cursul politic al partidului – şi aş îndrăzni să spun că şi al ţării. L-a reimpus pe Adrian Năstase în PSD, după cum a fost factor decisiv în cărerea moţiunii de cenzură cu care colegul său, Mircea Geoană, credea că va răsturna Cabinetul Tăriceanu. Impresia generală este aceea că Iliescu este mai ascultat şi mai influent în PSD decât Geoană, preşedintele partidului. Însuşi electoratul PSD are această impresie, ceea ce spune mult.
Summa summarum, Iliescu are 78 de ani şi este mai activ şi mai influent ca majoritatea politicienilor, cu nume ori fără nume. Constatarea ne obligă, o dată în plus, să acceptăm faptul că Ion Iliescu a marcat esenţialmente două decenii de istorie post revoluţionară.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!