După cum scriam în articolul de săptămâna trecută, pentru a putea diminua efectele atacurilor de panică și rarefierea iar, în timp, chiar dispariția lor, primul pas îl reprezintă conștientizarea faptului că simptomele resimțite în corp – palpitații, amețeală, tremor și frisoane, transpirații, senzații de sufocare, greață – sunt comandate de creier și nu de o reală disfuncție fiziologică. Diagnosticul de tulburare de panică se pune doar după ce au fost excluse, prin investigații de laborator, posibilele cauze medicale ale simptomelor corporale.

Este bine de știut că atacurile de panică reprezintă un răspuns imediat la frică și în majoritatea cazurilor sunt declanșate de factori externi, pe care creierul le interpretează ca amenințătoare și le leagă de diferite locații sau situații. Astfel, este foarte importantă identificarea factorului declanșator al atacului de panică. Acest factor declanșator pune în mișcare gândurile specifice negative, care duc la o interpretare greșită, de catastrofizare a senzațiilor fizice sau mentale: „Amețeala asta, ar putea să fie din cauza unei tumori cerebrale”, „Am palpitații și mă apasă în piept, voi face infarct”, „Simt că nu am aer, mă voi sufoca”. După ce reușim să identificăm stimulul extern, este indicat să dăm puțin timpul înapoi și să vedem când am mai experimentat aceste senzații. De obicei, primul atac de panică pe care ni-l amintim pentru că l-am resimțit foarte puternic, a fost precedat de altul mai ușor peste care am trecut cu vederea. Ar fi bine de văzut ce s-a întâmplat în acea perioadă a vieții noastre, dacă au avut loc evenimente sau schimbări care să ne fi afectat. În continuare, și aici de obicei este nevoie de îndrumarea unui specialist – psiholog sau psihoterapeut –, este nevoie de reevaluarea progresivă a gândurilor negative, adică de verificarea măsurii în care acestea reprezintă sau pot reprezenta realitatea, respectiv la găsirea unei interpretări alternative la interpretarea catastrofică. De asemenea, trebuie văzut care este comportamentul în urma atacurilor de panică, tendința fiind aceea de căutare a siguranței, ceea ce, în majoritatea cazurilor, duce la evitarea acelor situații și locații în care a apărut atacul.

Jurnalul de panică este un instrument extrem de util folosit în terapia cognitiv-comportamentală și ajută la inventarierea tuturor aspectelor legate de atacurile de panică începând cu modul și contextul apariției, durata atacului, trecând prin simptomele fizice și mentale trăite, interpretarea anxioasă dată atacului, eventualele dovezi alternative găsite în favoarea faptului că atacul a fost mai puțin grav decât se credea la început și încheind cu felul în care a luat sfârșit atacul.

„Diagnosticul de tulburare de panică se pune doar după ce au fost excluse, prin investigații de laborator, posibilele cauze medicale ale simptomelor corporale