Cu toate că instinctul vă spunea să îl luați în brațe, să îl legănați, să îl țineți lipit de corpul vostru, poate chiar piele pe piele, acest sfat aparent binevoitor menit să vă protejeze de prea multă istoveală care urma să se abată asupra voastră dacă îl obișnuiți „rău” pe bebelușul vostru s-ar putea să vă fi creat o serie de confuzii. S-ar putea să vă fi și forțat, contrar instinctului primar, să ascultați de acest sfat și de altele precum să îl lăsați să plângă pentru că „așa își face plămânii”.

Atașamentul dintre copil și mamă (sau îngrijitorul principal al bebelușului), adică acea relație apropiată care îi oferă nou-născutului protecție și siguranță, se formează în primul an de viață, fapt dovedit științific de John Bowlby și dus mai deprarte de Mary Ainsworth. Acest atașament se formează în funcție de modalitatea în care mama răspunde la nevoile copilului ei, manifestate prin plâns și va fi definitoriu pe tot parcursul vieții, făcându-se resimțit în toate relațiile ulterioare pe care le va avea copilul. În funcție de disponibilitatea și responsivitatea mamei, manifestate în acest foarte important prim an din viața copilului, acesta va putea dezvolta un stil de atașament sigur, nesigur – ambivalent (anxios), nesigur – evitant sau dezorganizat.

În cazul copiilor cu atașament sigur, mama recunoaște și percepe prompt semnalele bebelușului, este prezentă la solicitarea acestuia și răspunde printr-o reacție potrivită. În cazul în care copilul plânge, mama vine, îl ia în brațe, îl consolează sau îl hrănește, după nevoie. Formarea unui atașament sigur nu înseamnă că trebuie să știm din primul moment de ce are nevoie bebelușul, ci înseamnă că suntem prezenți și disponibili când acesta ne solicită. Copiii care dezvoltă atașament nesigur – evitant au învățat că solicitările, chemările lor rămân în cea mai mare parte fără răspuns. Vorbim aici despre acei copii cărora deși le sunt satisfăcute nevoile fiziologice, cele de apropiere, de conectare emoțională și fizică, de legănare sunt preponderent neacoperite. Dacă un bebeluș, de exemplu, este lăsat să adoarmă plângând, în cea mai mare parte a timpului, el va învăța că nu poate conta pe prezența părinților și în câteva luni va renunța să îi mai cheme. Atașamentul nesigur anxios se formează atunci când mama sau îngrijitorul principal uneori răspunde cu afecțiune, iar alteori cu respingere. Astfel copilul va deveni în permanență atașat și se va strădui să anticipeze, să ghicească răspunsul mamei și starea acesteia. Atașamentul dezorganizat se dezvoltă, cu preponderență, la acei copii care provin din familii dezorganizate, în care îngrijitorul principal care ar trebui să devină persoana de atașament reprezintă amenințarea și abuzul.

Dacă un bebeluș, de exemplu, este lăsat să adoarmă plângând, în cea mai mare parte a timpului, el va învăța că nu poate conta pe prezența părinților”