Mi se părea că e cea mai frumoasă profesoară de pe pământ, cea mai caldă, cea mai sensibilă, cea mai apropiată de elevi. (La concurenţă cu profa de istorie, trebuie să recunosc). Îmi amintesc de parcă au fost ieri orele din laboratorul de chimie, modul în care ne ghida când făceam experimente, dăruirea cu care ne preda lecţiile, apostrofările părinteşti pe care ni le adresa atunci când o supăram.

„Mă mai cunoşti, Diana?”

M-a întrebat, luni dimineaţa, o doamnă firavă lângă care mă aşezasem la trecerea de pietoni, în aşteptarea culorii verzi a semaforului. Purta o pălărioară roz şi un mantou de stofă, avea ochelari pe nas iar pe buze un strop de ruj roşu, ca odinioară. Au trecut fix 30 de ani de la prima mea oră de chimie, dar parcă a fost ieri. Cum să nu-i recunosc vocea blândă, zâmbetul suav, privirea candidă? Cum să nu-mi amintesc de draga mea profesoară de chimie? E atât de slabă acum şi pare atât de plăpândă încât, din acest punct de vedere, nu prea seamănă cu femeia pe care am cunoscut-o în şcoala generală. „Am slăbit foarte mult… M-am operat la Institutul Oncologic, am avut o tumoră… Ştii cum e…” – a răspuns întrebărilor mele nerostite. Suferinţa i-a măcinat nemilos trupul, dar sufletul i-a rămas intact.

M-a răscolit până la lacrimi întâlnirea cu profesoara mea de chimie. Cât chin şi câtă demnitate! Câtă putere şi câtă duioşie!

Ce om minunat, profesoara mea de chimie!