Populismul este socotit o demagogie ieftină, menită să aducă voturi şi să îmbunătăţească imaginea liderilor, în timp ce elitismul este religia celor aleşi, morala celor drepţi, în fine, elitismul – zic oratorii aceştia cultivaţi, buni de gură – reprezintă o şansă de diferenţiere şi de europenizare într-o lume, cum se spune mereu, „ticăloşită“…
M-am gândit, ascultându-i pe oratori, că lucrurile nu sunt atât de simple şi nici aşa de clare cum le prezintă ei. De ce? Pentru că nu-i de ales, după părerea mea, între populismul vulgar şi demagogic şi elitismul arogant şi, scuzaţi de vorba rea, prostesc şi desuet. Sunt două extreme ale suprafeţelor care în politică (deseori şi în cultura politică) se întrepătrund.
N-aţi observat că în preajma alegerilor elitiştii din sfera politicii încep, deodată, să vorbească despre sărăcie, despre interesul naţional, despre masele în suferinţă şi n-aţi remarcat faptul că ei recomandă cu vehemenţă frăţietatea şi egalitatea? Fără să ne avertizeze, ei preiau temele populiste şi folosesc, cu un limbaj mai bine articulat, retorica de tip populist.
Nici populiştii nu sunt totdeauna „populişti“, au şi ei momente spirituale, cultivă diferenţa şi recomandă meritocraţia. Alt stil, aceeaşi demoralizantă demagogie. Nu-mi plac, vreau să spun, nici elitiştii, nici populiştii, îi suspectez, şi pe unii şi pe alţii de impostură… Unii (elitişti) uită că 40% dintre români trăiesc, azi, la ţară, în condiţii adesea umilitoare şi că a face abstracţie de ei în discursul politic şi chiar în discursul intelectual mi se pare o mare, ruşinoasă necuviinţă. Ceilalţi – populiştii – îşi etalează cu aroganţă incultura şi mitocănia, vorbesc mult şi nu fac, în esenţă, nimic. Ambele poziţii sunt detestabile pentru că nu respectă valorile spiritului şi nu cultivă, în fond, valorile reale ale democraţiei. O ţară are totdeauna nevoie de o elită, în toate domeniile, şi trebuie s-o formez în chip sistematic.
Elitismul care se practică azi, la noi, este însă o formă recondiţionată a vechiului ciocoism. O nouă impostură care ascunde o bătrână mentalitate orientală, adaptată la limbajul romglezei. Populismul are şi el, rădăcini adânci, vine de departe, şi circulă prin lumea românească de aproape două secole sub înfăţişări caragialeşti. Aşadar: două imposturi, două suprafeţe, două limbaje, două intoleranţe care vexează bunul simţ, şi valorile morale, şi valorile spiritului. Un intelectual autentic nu poate fi nici elitist, nici populist, din motive pe care nu este cazul să le amintesc aici.
Apropo de elitele spiritului. Am recitit, nu demult, pe Maiorescu şi am observat că, luptând împotriva confuziei de valori în cultură, el nu se arată a fi în nici o împrejurare un înfumurat „elitist“, deşi este, intelectualiceşte vorbind, cu mult peste contemporanii săi, nu-i nici „populist“, deşi preţuieşte literatura „poporană“ a lui Creangă şi Slavici. În fine, marele critic este necruţător, dar drept când e vorba de meritele oamenilor şi de opera lor, crede în adevăr şi judecă totul în limitele adevărului.
Ca om politic, a optat pentru un conservatorism de tip european, în limitele unei democraţii supravegheate de legi. G. Călinescu spune despre el că avea ambiţii aristocratice, ceea ce este adevărat, numai că, dacă urmărim cu atenţie jurnalul intim, vedem că nepotul de ţărani voia să intre în aristocraţia vremii prin merite personale. Şi aristocraţia înseamnă pentru fiul lui Ioan Maiorescu lumea superioară a spiritului. A reuşit graţie talentului şi disciplinei sale intelectuale.
Elita spiritului critic şi filosofic românesc modern începe cu acest om deştept şi autoritar care a pus pietre de hotar în câteva domenii ale culturii şi a ştiut să strângă în jurul lui pe ţărănosul, vârtosul glumeţ, genialul, în fond, Creangă, şi pe metafizicianul Eminescu, adversar al bizantinilor şi al roşilor.
Eugen Simion
Citiți principiile noastre de moderare aici!