Incompetenţa a dat cu clientul de pământ

Poate fi onorabil faptul că te umpli întâi de ruşine, dovedindu-te aerian în problemele
unui serviciu de importanţă capitală pentru ţară şi, abia apoi, de-a te cere afară
din slujbă (poate chiar la ordinul preşedintelui Traian Băsescu)? Nu cred aşa
ceva. Claudiu Săftoiu era un om de onoare dacă nu accepta această funcţie. Sigur,
nu s-ar fi umplut de glorie, gestul i-ar fi rămas neaplaudat, dar i-ar fi rămas
şi onoarea nepătată. Aşa…

Claudiu Săftoiu este victima sistemului clientelar din politica românească.
Fost membru în echipa de campanie electorală a lui Traian Băsescu, împreună
cu soţia sa, Claudiu Săftoiu a devenit un „client” important pentru preşedinte,
care l-a luat la Palat, în echipa sa.

Pentru merite puţin ştiute de publicul larg, pentru meritele soţiei sale, Adriana
Săftoiu, din cine ştie ce alte pricini, Traian Băsescu a socotit că acest domn
poate să stea în capul Serviciului de Informaţii Externe. Era o răsplată pentru
familia Săftoiu, iar preşedintele avea omul său la SIE.

Astăzi, privind în urmă, Claudiu Săftoiu ne apare ca o caricatură a clientului
politic: slugă devotată, om de-al casei. Competenţă? La ce-i trebuie? De aceea
este şef ca să aibe subalterni care să lucreze (şi) pentru el. El, clientul,
n-are decât să transmită celor din subordine ordinele şi voinţa celui care l-a
plasat în funcţie. E prost? Poate, dar e prostul „nostru”. Ba, la o adică, prostia
poate fi chiar o calitate – garantează servilismul necondiţionat al clientului.

Ţara este plină de clienţi politici, pe cât de incompetenţi, pe atât de zeloşi
şi de devotaţi partidului, celor care i-au făcut oameni. Administraţia locală,
instituţiile descentralizate, guvernul, ministerele, toate sectoarele unde politicul
îşi implantează clientela gem de incompetenţă, de nonvalori, de inşi care n-au
niciun merit, nici o reuşită în spatele lor. Or, Claudiu Săftoiu nu este decât
unul dintre aceştia. De aceea şi cred că omul este nevinovat, că este mai curând
o victimă a sistemului care l-a cocoţat în vârful SIE fără să merite.

Tristan Mihuţa