La căderea cortinei

Într-una din aceste duminici pe care le consideram binecuvântate, pe o vreme urâtă, ploiasă, ceţoasă, întunecată, l-am descoperit pe Nicolae Dobrin.

Un puşti care nu avea încă 15 ani, fusese trimis în teren, printre jucători care aveau dublul sau mai mult decât dublul vârstei lui. Era, dacă bine ţin minte, un meci „U” Cluj – Dinamo Piteşti.

Încă de atunci, m-a fermecat, cum a fermecat o ţară întreagă. Curând, micul vrăjitor avea să devină idolul românilor. Să fie iubit şi respectat, fapt rar în fotbal, până şi de adversari. Dobrin a chemat lumea la stadion, a umplut tribunele. A fost o rara avis. A fost…

L-aş asemui pe Nicolae Dobrin cu un actor tuşat de geniu. Cu deosebirea că pe el îl aplaudau mult mai mulţi spectatori. Şi era cunoscut, adorat de mult mai mulţi oameni. Pentru că, purtând în genele sale talentul pur, Nicolae Dobrin dădea spectacolului note de fabulos.

Driblingurile, pasele surprinzătoare, loviturile libere măiestre te obligau să-l iubeşti, să-l primeşti în suflet.

Ca om, Dobrin a fost la fel de apreciat şi de respectat. Avea un bun-simţ înnăscut. Nu cred să fi supărat pe cineva, vreodată. De aceea, uriaşul respect pe care l-a câştigat Dobrin nu este întâmplător.

Până şi presa aceasta de azi, agasantă, fugindă după senzaţional, i-a respectat suferinţa produsă de boala necruţătoare. N-aţi văzut nicăieri imagini cu Dobrin-bolnavul, n-aţi citit ştiri de senzaţie.

A fost un front comun, nemaiîntâlnit până acum, la noi, pentru a-l proteja şi, astfel, pentru a-i arăta cât îl iubim, cât de solidari suntem cu el, în suferinţa care-l asalta.

Dobrin a plecat, deşi ar mai fi vrut să stea printre noi.

A plecat ducând cu el multe amărăciuni, iar dincolo de durerea că se desparte de familie, aş numi încă două. Prima, că Nicolae Ceauşescu nu i-a permis să joace la Real Madrid, unde era dorit; a doua, că n-a jucat în Mexic, la Campionatul Mondial, nici măcar un minut.

Nu l-a dorit grupul de dinamovişti – Lucescu, Dinu, Radu Nunweiller. Dar chiar şi aşa, Dobrin i-a iertat, arătându-ne că pentru el iertarea este mai importantă decât durerea. Ce fotbalist! Ce om!

Tristan Mihuţa