La înălţarea spre astre

Era puţin trecut de ora 20 când am citit, pe fluxul de presă, că se stinsese din viaţă cu o jumătate de oră în urmă.

Atunci am simţit acea emoţie care îţi creează senzaţia de gol, de freamăt – dar este cineva care o poate defini? – care se stârneşte sub „coşul” pieptului. E aceeaşi senzaţie care ne cuprinde şi când iubim pe cineva şi când pierdem pe cineva care nu ne-a fost indiferent.

Acum, la câteva zile după întâmplarea nefericită, am sentimentul trist că am pierdut ceva care nu mi-a fost indiferent. Ceva care s-a constituit în reper. Şi profesional, şi în ce priveşte atitudinea morală faţă de viaţa curată şi necurată din jur. Şi, peste toate, ca mod de a te înălţa deasupra zădărniciei prin cultură.

De cum m-am mai liniştit şi am acceptat lovitura destinului ca pe o fatalitate, m-am rearuncat asupra cărţilor sale. Le-am scos din bibliotecă, le-am frunzărit, m-am aprofundat în lectură pe ici, pe colo, am fost tentat să scot citate, să caut sensuri, premoniţii, să conving cititorul ce pierdere a suferit. Apoi, m-am oprit şi am realizat că demersul este unul caraghios. Octavian Paler nu avea nevoie de încă un argument, din nu ştiu ce colţişor neînsemnat de ţară, pentru a-l impune în sanctuarul spiritualităţii româneşti. Octavian Paler şi-a construit de unul singur monumentul, chiar sub ochii noştri deşi e posibil ca acesta să nu fi fost remarcat de mulţi, aidoma cum unii nu văd pădurea din cauza copacilor.

N-am stat niciodată de vorbă cu seniorul Octavian Paler. Dar l-am „ştiut” de vreo 30 de ani şi m-a fermecat prin curajul său de-a nu avea genunchi moi, ci genunchi de piatră, cum zicea chiar el undeva. Şi nu erau genunchii unui prost, ai unui încăpăţânat, ci genunchii unui om care avea harul de-a percepe pericolele, de-a sesiza ridicolul, laşităţile şi de-a nu se lăsa înduplecat de nimic ca să cedeze în faqşa acestora. Într-un cuvânt, un om de onoare cum puţini întâlnim în viaţă.

De la despărţirea de Iosif Sava, n-am mai avut sentimentul unui asemenea pierderi. Acum, el revine acut şi mi-ar plăcea ca, din regretul nostru, al atâtor persoane neînsemnate şi necunoscute dumnealui, Octavian Paler să aibă sentimentul – acolo, pe steaua pe care s-a retras – că n-a trecut pe lângă noi fără să ne marcheze viaţa, fără să ne înveţe ce e curajul, ce înseamnă moralitatea unei atitudini, bucuria de a-ţi răsfăţa mintea mai mult decât trupul. Chiar dacă, la un moment dat, la 80 de ani, Octavian Paler avea să constate că singurul sentiment etern, dumnezeiesc, este iubirea. Aşa sfârşeşte întotdeauna un veritabil Don Quijote, dar să nu jubileze nimeni – nu e vorba de o prăbuşire, de un eşec, ci de o înălţare la astre.

T.M.