Marcaţi de o boală gravă

Sigur, sunt convinşi că-i credem, că nu le vedem ori că nu le aflăm faptele. Unii dintre noi chiar îi cred, fiindcă nu sunt dispuşi să disocieze simpatia pentru un personaj de faptele personajului în cauză. Este şi motivul pentru care politicianul român nu se sfieşte să calce dincolo de lege, de principiile democraţiei, de Constituţie, în ultimă instanţă.

Fără a fi o noutate comportamentală, aleşii noştri se străduiesc din răsputeri să transfere ipocrizia – şi disponibilitatea unora de a crede orice – şi dincolo de hotarele ţării. Respectiv, la Bruxelles. Îi vedem, chiar în această perioadă, îngrijoraţi de felul în care Comisia Europeană percepe starea Justiţiei din România.

Sunt dispuşi să-şi extindă discursul demagogic până la Bruxelles, pentru a-i minţii pe driguitorii UE că au făcut progrese, că Justiţia este sănătoasă, că mai avem „unele neajunsuri”, dar că există voinţă, foarte multă voinţă de mai bine. Altfel spus, toţi tremură că ar putea fi aplicată clauza de salvgardare pentru Justiţie.

Poporul mai poate fi minţit, dar Comisia Europeană, ba. Proveniţi din democraţii consolidate, comisarii europeni (aidoma parlamentarilor din PE) au şi capacitatea şi mijloacele de-a disocia între ipocrizie, demagogie, minciună şi adevăr.

De la Bruxelles se vede prea bine că Justiţia din România este una controlată politic. Şi că, în funcţie de capacitatea de influenţă, puternicii zilei au grijă să facă din Justiţie un instrument de care să se folosească discreţional – când să-i protejeze, să le treacă fărădelegile cu vederea, când să o asmută împotriva adversarilor politici.

Doar mintea bolnavă a politicienilor noştri nu poate înţelege că la Bruxelles se ştie faptul că aici se fabrică dosare la comandă, adesea fără temei, că marii corupţi sunt scoşi de sub urmărire penală pe fel de fel de chichiţe, de erori de procedură.

Pe scurt, că Justiţia noastră nu este oarbă, cum ar trebui, ci vede, se uită cu atenţie pe cine trimite în judecată, pe cine condamnă şi pe cine nu. Ipocrizia, dedublarea comportamentului public, până la tulburări de personalitate, sunt caracteristici ale clasei noastre politice – de la preşedinte şi premier, până la slujbaşii, la acoliţii lor din teritoriu. Este o boală gravă, care marchează întreaga societate şi care frânează orice progres.

Tristan Mihuţa