Noi, cusurgiii

Nimic nu ne place, nimic nu ne convine. „Românii sunt niste neispraviti”
– cu exceptia celui care face afirmatia, desigur. Si cum toti fac afirmatia
aceasta, toti sunt exceptia. Nu cautati logica într-un asemenea discurs,
pentru ca nu exista.

Întrebati pe strada si vi se va raspunde ca nimic nu este în regula
în tara asta. Ca mâine ar pleca dumnealor din România, dar
pe unii îi împiedica, deocamdata, faptul ca înca studiaza,
iar pe altii vârsta – sunt prea batrâni. De ce ar pleca? Din cauza
felului de a fi al „celorlalti”. Dumnealui, cel pe care îl
vei chestiona, sigur este cetateanul model, românul cumsecade care nu
mai suporta necumsecadenia conationalilor. Uneori, chiar ca te poti îngretosa
de atâta ipocrizie.

Daca am renunta macar o clipa la ipocrizie, la naravul de a ne vaicari, de
a fi mofluzi si cusurgii, am putea avea surpriza sa constatam ca traim în
eroare. Ca nu suntem chiar un popor de neispraviti. Om avea si defecte, nu biologice,
nu genetice, ci survenite din carente educationale, perpetuate uneori din generatie
în generatie, ori din cauza unui mod superficial de a privi lumea si rostul
nostru în ea. Dar chiar si asa, sa privim în jur si apoi sa recurgem
la memorie.

Sa ne gândim cum am fost noi în urma cu 16 ani, unde era atunci
România si unde este astazi. Nici în visele cele mai frumoase, românul
nu si-ar fi putut imagina ca în 2006 va fi parte din familia NATO, ca
nici nu vom mai sti ca a existat CAER si Tratatul de la Varsovia, ca vom pune
deoparte constructia socialismului pentru a ne apuca de constructia capitalismului
care, culmea, n-a putrezit! Cu nici 17 ani în urma, nici nu visam sa facem
parte din comunitatea europeana, iar acum suntem pe picior de a fi membru al
Uniunii Europene.

Toate s-au schimbat, doar noi am ramas aceiasi, ba chiar ne-am „perfectionat”
demonic stilul de a ne blama, de a ne caricaturiza cu cinism, de a ne autoflagela
fara rost si, adesea, fara vreo finalitate. Fiindca, daca ne-am schimba de pe
urma ironiilor, a întepaturilor acide, ai putea zice ca toate au un rost.
Dar nu e asa. Ramânem niste cusurgii fara cusur, necrutatori cu ceilalti
si foarte îngaduitori cu noi însine – mai exact, fiecare cu el însusi.

Cum nu cred sa fie vorba de vreun narav din fire, sper sa avem parte de lecuire.
Cândva, dar nu prea târziu.

Tristan Mihuta