Note despre critica literară

Poate rata o carte oarecare, dar nimeni n-o sa-l ierte daca n-a scris cum trebuie
si când trebuie despre Balzac sau Baudelaire din epoca lui… Daca, bineînteles,
are norocul ca Balzac sau Baudelaire sa existe. Scriitori neînsemnati
merita sa fie consultati si analizati, pentru ca ei pot da un semn despre mersul
literaturii si despre preferintele publicului larg, dar criticul literar este
judecat cu precadere dupa modul în care priveste, repet, marile valori
din epoca sa.

Care ar fi fost prestigiul lui Maiorescu daca n-ar fi scris ceea ce a scris
despre Eminescu, I.L.Caragiale, Creanga, Slavici? Cum l-ar fi receptat literatura
daca se ocupa numai de scriitorii minori si n-ar fi produs, în chip decisiv,
criteriul estetic în judecatile de valoare? Sansa lui a fost sa fie contemporan
cu Petrino si cu Eminescu, si sa stie sa aleaga între un geniu liric si
un cultural mediocru. Sansa, adica talentul.

 

Ma contrazice, totusi, Sainte-Beuve care zice undeva ca oamenii si scrierile
de importanta secundara îl intereseaza în mod deosebit „în
multe împrejurari”… Ce împrejurari? Criticul nu spune, dar
putem presupune. În împrejurarea, de pilda, în care operele
secundare si autorii lor permit criticului sa faca un portret sau un studiu
de psihologie sociala. Adica exact ceea ce stie sa faca în chip eminent
temutul autor al „Cozeriilor de luni”.

Pentru ca un portret sa fie reusit, nu intereseaza prea mult valoarea estetica
a subiectului. Intereseaza capacitatea criticului de a prinde elementul care
individualizeaza. Si Sainte-Beuve este, se stie, neîntrecut în acest
domeniu. Lucreaza ca un naturalist, vrea sa fie în domeniul spiritului
ceea ce este un botanist în domeniul plantelor: un observator perspicace
si un clasificator imbatabil. A reusit, opera lui critica este un roman cu multe
personaje, o galerie de portrete organizate în familii de spirite.

În aceasta galerie figureaza, printre altii, si Baudelaire si Balzac,
dar cu note mai degraba negative. Nici Flaubert, celalalt mare prozator din
epoca, nu iese din rând. Lui Victor Hugo i-a recunoscut, adevarat, talentul,
dar în caietele secrete (,,otravurile” sale!) Sainte-Beuve îl
încondeiaza rau: „un Caliban care se ia drept Shakespeare”.
Criticul n-a ratat opera lui de biograf (portretist), cu adevarat exceptionala…
Oamenii de importanta secundara i-au stimulat fantezia creatoare si scriitura
impecabila… Dar i-au pus la îndoiala, am sentimentul, geniul critic
care nu poate fi niciodata scuzat ca, între atâtia oameni care stiu
sa scrie, nu remarca pe Balzac sau Baudelaire.

 

Putem trage de aici o prima morala a fabulei: Criticul literar poate avea toate
virtutile posibile, dar nu trebuie sa-i lipseasca un simt specific, pe care
nu stiu cum sa-l numesc, dar îl pot exprima în acest fel: simtul
care-l avertizeaza ca între sutele, miile de scrieri care apar într-un
an, exista una care iese din rând. Întâlnirea cu aceasta opera
nu trebuie ratata. Iar când întâlnirea are loc, criticul trebuie
sa spuna esentialul despre creatie. Este condamnat, cum se zice adesea cu o
vorba care nu-mi place prea mult, e condamnat, zic, sa fie secretarul fidel,
nu atât al gustului public, cum zice Saint-Beuve, ci al creatiei de anvergura.
Chiar si a creatiei care, pentru moment, nu place publicului….

Nu-i unica situatie în care criticul literar nu are o buna pozitie fata
de literatura. Ma gândesc deseori la destinul lui Paul Zarifopol, un eseist
eminent si un critic lipsit completamente de gust. Iubirea lui spirituala pentru
I.L.Caragiale nu-i scuza, de pilda, cecitatea si mefienta fata de clasici, si
nici scepticismul fata de literatura contemporana. Zarifopol avea mari însusiri
intelectuale, i-a lipsit doar simtul de care vorbeam mai sus. Acela care sa-i
semnaleze faptul ca literatura clasicilor nu-i un cimitir, si ca el , eseistul
stralucit, este contemporan cu Arghezi si Bacovia… Morala ultima este ca nu-i
deloc usor sa fii critic literar si, daca esti, nu-i deloc sigur ca posteritatea
te retine. Poti avea talent cu carul, poti fi adulat, ascultat, venerat… Dar
atentie!, nu trebuie sa ignori adevarul estetic. Fara el, nimic nu-i sigur în
profesiunea noastra.

Eugen Simion