În caz că v-a scăpat știrea ultimei zile din an, la Oradea s-au inaugurat șapte pasaje subterane! Nu unul, nu două, ci șapte pasaje, executate în doar 14 luni. Ați citit bine: doar un an și două luni i-au trebuit administrației orădene să finalizeze o lucrare de o complexitate ridicată și care avea termen de execuție 24 de luni. Finanțate prin Programul Operațional Regional, pasajele au costat 18 milioane de euro, fonduri europene, iar administrația locală a tras tare pentru a închide lucrările până la finele anului.

Primii șoferi orădeni care au trecut prin noile pasaje au sărbătorit noua investiție cu claxoane și motoare turate. Nu știu dacă de bucuria noilor pasaje sau a faptului că s-a terminat cu șantierele în centrul municipiului, dar cert este că orădenii și-au exprimat aprecierea. Ceea ce, uite, noi, arădenii, nu știm să facem, nu avem capacitatea de a ne bucura de realizările aministrației locale, dar știm să „piticim binele” ori de câte ori avem ocazia.

Nu v-am văzut pe unul claxonând de bucuria deschiderii noului pasaj din Micălaca. Adică, după o așteptare de 13 ani, celebrarea trebuia să fie una pe măsura așteptării. S-a asfaltat jumătate de Praporgescu, într-o lună și jumătate, dar n-ați fi scăpat măcar un sfert de claxon de fericirea realizării. În șase luni, s-a montat granit pe 200 de metri de Bulevard și în loc să vă bucurați, v-ați pus pe critici și glume, la fel cum faceți de fiecare dată când se mai finalizează câte un drum județean, care după aceea, sigur că are nevoie de intervenții suplimentare, dar un claxon de mulțumire, acolo, n-a omorât pe nimeni. Nu de alta, dar poate tocmai de aceea la noi totul durează o veșnicie și finalul e mai mereu înoielnic. Pentru că nu claxonați, pentru că nu vă mulțumește nimic. Şi atunci pentru ce să se chinuie și administrațiile astea locale? Nu claxonați nici la bine, nici la rău, prin urmare e… așa cum e.

Sau poate nu ne iese mai nimic bine și din prima, pentru că, spre deosebire de Oradea, Aradul face politică și afaceri, și nicidecum administrație publică aducătoare de claxoane de bucurie. Și nu, nu vorbim aici doar de administrația actuală, ci de toate cele care s-au perindat de-a lungul deja mulților ani și care au gândit proiecte monumentale pe hârtie, dar cumva incompatibile cu capacitatea noastră de a le realiza. Sau poate doar incompatibile cu modul în care Aradul a pus în față politica și afacerile, în detrimentul orașului. Sigur că de realizările Oradiei se înverzește de invidie o întreagă țară, însă noi, aflați aici, aproape, ne înverzim mai mult și mai cu durere. Pentru că puteam fi noi, dacă n-ar fi fost EI, cei pe care i-am împuternicit să „construiască” pentru noi.