La noi, nimic nu are temei. Nimic nu se clădeşte pe vreun studiu, după o cercetare care să confrunte intenţiile cu posibilele consecinţe. Iar ceea ce se întâmplă de când Traian Băsescu a luat frâiele guvernării din mâinile lui Tăriceanu este de-a dreptul halucinant.

În cei şase ani şi jumătate de „domnie”, Traian Băsescu ne-a demonstrat că este omul surprizelor. Nimeni nu îl poate egala în iscusinţa de a crea şi lansa diversiuni pe scena politică. Aşa a păcălit electoratul, mizând pe neîncrederea acestuia în parlamentari. După ce, în prealabil inventase lupta împotriva corupţiei, temă cu care a câştigat alegerile în 2004.

Pe cât de multă speranţă au investit românii în preşedintele Traian Băsescu, pe atât de mare le este dezamăgirea. Şi disperarea. Pentru că nu este tonic să ştii că mai ai de îndurat încă trei ani şi jumătate, până când vom alege un alt preşedinte. Se repetă, într-un fel, deziluzia care ne-a cuprins spre sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu. Şi totuşi, între cei doi există o mare deosebire. Constantinescu, conştientizându-şi eşecul, a petrecut ultimul an de locatar al Cotrocenilor călătorind în străinătate.

De-a lungul şi de-a latul ţării auzi doar văicăreli. Că ne-a ajuns cuţitul la os, că ceea ce fac guvernanţii se cheamă genocid, că s-a tăiat din salarii, din pensii ... Că aşa nu se mai poate ... Că „ăştia” nu ştiu decât să taie de peste tot, dar nu au minte pentru a şi spori banul public.

PDL este aidoma unui om bogat care a sărăcit peste noapte. Nu sunt nici trei ani de când portocaliii i-au întrecut – la mustaţă, dar i-au întrecut – pe social-democraţi, obţinând cel mai bun scor electoral din câte au obţinut vreodată şi, iată-i, cu o cotă electorală diminuată cu aproape două treimi. De ce au ajuns aici? Este o întrebare care nu mai are nicio importanţă. Pentru cei din PDL, tot ce contează, de acum înainte, este ziua de mâine.

Poporul acesta are geniu. Altfel nu ar fi supravieţuit în strâmtoarea a trei imperii - otoman, rus, habsburgic. Şi mai are un simţ de orientare cu totul particular.

Aşadar, Mircea Sandu a ales: Gică Hagi va fi noul antrenor al echipei naţionale! Ce criterii au stat la baza opţiunii lui Sandu, doar el ştie. Pentru că, altfel, Hagi nu are palmares ca antrenor. În „cartea de muncă” a antrenorului Hagi sunt consemnate doar o serie de eşecuri. Peste tot unde a îmbrăcat treningul de antrenor, nu a apucat să prindă rădăcini. Inclusiv la naţională, a fost ţinut doar şase luni, după care a fost concediat. Cu ce este mai bun, mai priceput, acum, antrenorul Hagi, decât era cu aproape zece ani în urmă?

Roland Garros. Tribune arhipline. Oameni de toate naţiile trăiesc cu pasiune ceea ce se întmplă jos, la picioarele lor, pe dreptunghiul roşiatic, de zgură. Cu doar o săptămână înainte, pe noul Wembley, din Londra, aproape 100.000 de suflete urmăreau finala Champions League, dintre CF Barcelona şi Manchester United. Urmează, peste vreo două săptămâni, regalul de tenis de câmp pe iarba de la Wembledon. Alte tribune arhipline. Alte miliarde de telespectatori prinse în mirajul confruntărilor din arenă.

Recent, liderii PDL Arad emiteau un comunicat de presă – nervos, la limita decenţei – prin care acuzau adversarii politici că probează lipsă de ... „patriostism local”. Mai limpede, vina celor din PSD Arad era că susţineau o moţiune simplă împotriva lui Constantin Traian Igaş, ministrul Internelor, din cauza etnobotanicelor, asupra cărora ar fi pierdut controlul. Şi se mai spunea în comunicat că „pentru noi, arădenii, a avea un ministru reprezintă o apreciere a judeţului nostru”. Oare!? Aşa să fie?

Peisajul politic dâmboviţean este ornat sau, mai nimerit spus, este împopoţonat cu o serie de frumuseţi feminine, de culoare portocalie. Dacă ar fi obiecte, le-am putea spune liniştit kitschuri, adică lucruri afişate cu pretenţia că ar avea calităţi artistice, pe când, în realitate, nu sunt decât nişte produse de calitate îndoielnică, pseudoartă.