Modul în care Traian Băsescu forţează adoptarea de urgenţă a legii cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a ţării mi se pare a fi ceva de domeniul absurdului. Cum, Dumnezeule, să porunceşti şi, mai mult, să vezi trecută prin Parlament o lege care nu are nicio fundamentare ştiinţifică! E ca şi cum ai purcede la demolarea unei case, sub pretextul că vei face alte – nu ştii cum o vei face, n-ai proiect, important e să decretezi demolarea.

– Mitică... și mai cum?

– E destul atâta: Mitică - de vreme ce şi dumneata îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie să-l cunoaştem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni.

S-au adunat prea multe, ca să fie vorba de simple coincidenţe. Sunt unii, mai naivi, care îl consideră pe preşedintele Traian Băsescu vinovat pentru inflamarea stării de spirit din Secuime. Nu este aşa.

Avem dreptul sa ne alegem calea

Mi se pare curioasă, ca să nu spun altfel, declaraţia domnului primar Gheorghe Falcă, cum că nu ar fi necesară organizarea unui referendum pentru proiectul de reîmpărţire administrativ- teritorială. Doar cineva străin de Arad ar putea spune aşa ceva.

La noi, nimic nu are temei. Nimic nu se clădeşte pe vreun studiu, după o cercetare care să confrunte intenţiile cu posibilele consecinţe. Iar ceea ce se întâmplă de când Traian Băsescu a luat frâiele guvernării din mâinile lui Tăriceanu este de-a dreptul halucinant.

În cei şase ani şi jumătate de „domnie”, Traian Băsescu ne-a demonstrat că este omul surprizelor. Nimeni nu îl poate egala în iscusinţa de a crea şi lansa diversiuni pe scena politică. Aşa a păcălit electoratul, mizând pe neîncrederea acestuia în parlamentari. După ce, în prealabil inventase lupta împotriva corupţiei, temă cu care a câştigat alegerile în 2004.

Pe cât de multă speranţă au investit românii în preşedintele Traian Băsescu, pe atât de mare le este dezamăgirea. Şi disperarea. Pentru că nu este tonic să ştii că mai ai de îndurat încă trei ani şi jumătate, până când vom alege un alt preşedinte. Se repetă, într-un fel, deziluzia care ne-a cuprins spre sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu. Şi totuşi, între cei doi există o mare deosebire. Constantinescu, conştientizându-şi eşecul, a petrecut ultimul an de locatar al Cotrocenilor călătorind în străinătate.

De-a lungul şi de-a latul ţării auzi doar văicăreli. Că ne-a ajuns cuţitul la os, că ceea ce fac guvernanţii se cheamă genocid, că s-a tăiat din salarii, din pensii ... Că aşa nu se mai poate ... Că „ăştia” nu ştiu decât să taie de peste tot, dar nu au minte pentru a şi spori banul public.

PDL este aidoma unui om bogat care a sărăcit peste noapte. Nu sunt nici trei ani de când portocaliii i-au întrecut – la mustaţă, dar i-au întrecut – pe social-democraţi, obţinând cel mai bun scor electoral din câte au obţinut vreodată şi, iată-i, cu o cotă electorală diminuată cu aproape două treimi. De ce au ajuns aici? Este o întrebare care nu mai are nicio importanţă. Pentru cei din PDL, tot ce contează, de acum înainte, este ziua de mâine.