Uniunea Social Liberală este o ameninţare cât se poate de serioasă pentru PDL. Că aşa stau lucrurile, ne-o demonstrează insistenţa agasantă cu care voci din partidul de guvernământ prorocesc destrămarea alianţei social-liberale.

De multe ori, mă întreb dacă mai există democraţie la noi. Probabil, unii dintre cititori sunt deja iritaţi. Cum să nu avem democraţie, din moment ce avem pluripartitism, alegeri libere, dreptul de a huidui, vorba lui Gabriel Liiceanu... Atunci, poate că ar trebui să reformulez. Şi să mă întreb ce fel de democraţie mai e şi asta. S-a luat în zeflemea, illo tempore, „democraţia originală” a lui Ion Iliescu. Dar, oare, „democraţia” lui Traian Băsescu de ce natură este? Cum am putea defini democraţia în care preşedintele pune Constituţia sub oala cu ciorbă?

Convenţia Naţională a PDL a fost, la urma urmei, o confruntare între Vasile Blaga şi Traian Băsescu. Emil Boc nu a contat în această ecuaţie decât ca substitut al unui preşedinte de republică blocat de Constituţie să fie, de drept, şi preşedinte al unui partid.

PD-L este, de departe, un as al manipulării opiniei publice. Nimic surprinzător: imaginea partidului e atât de şifonată încât majoritatea electoratului nu-l mai recunoaşte. Aşa că e nevoie de multă ingeniozitate pentru a o reconstitui, pentru a-i şterge petele, pentru a o retuşa. Asimilat în conştiinţa românilor cu incompetenţa şi corupţia, partidul lui Traian Băsescu luptă din răsputeri să scape de aceste „bube”, să redevină partidul capabil să seducă electoratul cu un car de promisiuni, pe cât de mieroase, pe atât de mincinoase.

În cei şapte ani de „domnie”, Traian Băsescu a reuşit contraperformanţa de a discredita toate instituţiile esenţiale ale statului, de a le copleşi cu o imensă cotă de neîncredere în rândul populaţiei.

Traian Băsescu a reapărut pe canalul naţional de televiziune. Dincolo de optimismul afişat, chit că a vrut să pară prudent, preşedintele ne-a oferit schiţa mesajelor şi a acţiunilor de care PD-L – un partid disperat că se va prăbuşi - va uzita în preajma alegerilor parlamentare din noiembrie, anul viitor.

Dacă mă aflam în postura lui Emil Boc, nu aş mai fi candidat pentru un nou mandat în fruntea PD-L. Aş fi înţeles, ca orice om cu facultăţile mintale întregi şi cu simţul ridicolului nealterat, că nu mă mai vrea nimeni. Pentru că aceasta este realitatea: Emil Boc este dezavuat şi desconsiderat de toată lumea. Toţi din partid îl ştiu de om slab, nepregătit, fără personalitate, cu înclinaţii notorii spre obedienţă. Aşa îl văd şi cei care, chipurile, îl vor pe mai departe în fruntea partidului, şi cei care nu-l mai vor.

Clasa politică a intrat, moralmente, într-o mocirlă clisoasă. Iar acest lucru face ca democraţia românească să se plaseze într-o criză şi mai profundă decât criza economică.

În rândurile ce urmează mă voi referi la importanţa perfecţionării pentru cadrele didactice. Înţeleg prin perfecţionare acea acţiune prin care orice individ doreşte să fie mai bine pregătit din punct de vedere profesional, printr-o îmbunătăţire calitativă a muncii, sau acumulare (prin studii sistematice) de cunoştinţe temeinice (şi noi) într-un anumit domeniu.

Suntem ţara în care voinţa de renaştere a dispărut cu totul. Nimeni nu mai trudeşte, nu mai gândeşte şi nu mai suferă pentru binele general. Mai mult, suntem ţara în care ruşinea, teama în faţa rigorilor legii sunt sentimente inexistente în spaţiul politic. Acesta este şi motivul pentru care fenomenul corupţiei a devenit plenar şi sufocă orice iniţiativă onestă venită dinspre mediul privat de afaceri.