Acum, însă, înţelegem mult mai bine motivul care i-a determinat pe cei din PD-L să scoată din statutul partidului prevederea care excludea în mod expres orice alianţă cu PSD. Decizia de atunci a fost consecinţa unui calcul complex, în care s-au luat în considerare toate variantele posibile ale votului din 30 noiembrie şi combinaţiile care s-ar fi putut face pentru ca „partidul prezidenţial” să nu rateze intrarea la guvernare.
Ce puteau să indice analizele, nu e greu de ghicit. O guvernare a democraţilor alături de PNL era nedorită. Tăriceanu nu putea fi iertat pentru că a rezistat patru ani la guvernare, în ciuda manevrelor lui Băsescu pentru a-l înlătura. Formarea noului guvern era prilejul ca PD-L să-şi plătească poliţele pentru câte a pătimit – de neuitat fiind momentul în care democraţii au fost scoşi de la guvernare.
UDMR, îndrăznesc să afirm, nu a fost dorită de democrat liberali nicio clipă. Încă înainte de alegeri, cu vreo lună-două, Emil Boc declara că a sosit momentul ca UDMR să se mai odihnească, pentru că a fost destul la putere. Traian Băsescu nu putea să uite că parlamentarii UDMR a făcut parte din grupul celor 322 care au votat pentru suspendarea sa, cu speranţa de a-l demite. Bine, veţi zice, dar cum se face că i-a promis Uniunii că va intra iarăşi la guvernare? A fost doar o soluţie de rezervă şi de precauţie pentru Băsescu şi PD-L, care să servească în cazul în care PSD ar fi refuzat să intre în alianţă.
Social-democraţii n-au refuzat însă oferta. Mai mult, ar fi fost dispuşi la şi mai multe compromisuri şi concesii, dacă PD-L se ţinea tare pe poziţie şi juca dur la negocieri. Ar fi cedat inclusiv în privinţa neparticipării UDMR la guvernare, dar PD-L nu utilizat forţa, demonstrând tocmai ce spuneam: că Uniunea nu era dorită nici de Băsescu, Boc et co.
De ce a acceptat PSD alianţa cu PD-L? Cui foloseşte această combinaţie şi ce consecinţe rezultă din aceasta? Despre toate acestea, mâine.
Tristan Mihuţa
Citiți principiile noastre de moderare aici!